♦♦♦Ele se formează din durere, acolo îşi au izvorul, ţâşnesc din vârful ascuţit al pumnalului numit mult prea duios tristeţe şi de acolo, din centrul inimii ajung în oceanul ochilor, căutând apoi descătuşarea numită nemeritat de simplu plâns. Şi odată deschis robinetul oceanului ne inundă periodic faţa – curgând apoi o viaţă întreagă, viaţa fiecăruia, fierbinţi, de parcă trag după ele tot focul inimii, iar pe cele pe care nu le vedem, pentru că se ascund în pernă, avem impresia că sunt scăldate în sânge, strecurate pe furiş prin pânza feţei de pernă, martoră tăcută, discretă a disperării noastre, niciodată a bucuriei. Pentru că cele de bucurie, rare şi scurte, se varsă stând în picioare ca să le simţi savoarea sărată când râzi.
♦♦♦Poate că durerea cea mai cruntă porneşte de la singurătate, culmea, chiar atunci când nu suntem neapărat singuri. Această boală doare tare. Atunci de ce lăsăm să fim bolnavi, însingurând-ne? Probabil, de fapt mai mult ca sigur, ne este teamă să urcăm, gândindu-ne că urmează coborârea, sau, mai trist, nici nu îndrăznim să urcăm, privind paralizați de frică treptele scării.
♦♦♦Când inima începe să plângă, aşezându-se moale pe visele noastre treze, în încercarea acestora de a căuta un drum nou, drept, fără nicio intersecţie, drept şi molcom, dorim ca acesta să nu se termine vreodată, să nu fie atins de colbul timpului mărginit şi astfel ea, inima, să nu mai verse lacrimi care să inunde gândul.
♦♦♦Obosit şi trist, gândul a plecat într-o îndrăzneaţă călătorie spre copilăria de la capătul drumului nepietruit vreodată, nemaiaşteptând dimineaţa ca să nu-l îmbie la lenevie şi să-i păteze cumva secundele harnice, care se vor curate în înaintarea lor sacadată, mereu egală, spre minute. Mai sunt doar câteva clipe şi ajunge la destinaţie, dar odată ajuns nu mai găseşte decât locul pustiu unde se presupune că a vieţuit, năpădit acum de întrebări nerostite, rămase în spatele glasului de lângă tâmpla albită de atâta copilărie netrăită. Şi totuşi, abia intuind-o, o mângâia cu ochii minţii, doar-doar îl va recunoaşte şi îl va primi înapoi în ea.
SILVAN G. ESCU