♦♦♦Aş fi vrut să scriu o poezie la moartea lui Eminescu, atunci. Dar, cum s-a născut prea devreme, n-am apucat să-i respir versul în stare crudă, proaspătă, iar acum nu mai îndrăznesc decât să-mi furişez privirea în opera sa şi să-i sorb vorbele scrise cu geniu nepereche.
♦♦♦Cuvintele pe care îmi doresc să le spun despre el nu au legătură cu moartea, pentru că după ce ni l-a luat – atât a putut face hâda – nu a mai avut nicio o putere asupra lui, ba din contră, acum este mai viu decât oricând. Pentru că, de peste 125 de ani, în fiecare zi de 15 iunie el învie câte un pic. Iar ea, moartea moare de ciudă!
♦♦♦Eminescu este! Mă întreb ce trebuie să facem ca să-i merităm trăirea? În primul rând să-l citim, să-l recitim, să-l recităm, să-l intonăm, să-l slăvim, să-l trăim. Şi să-l iubim, dacă ne permite. Îi ordon poporului român să ia aminte şi să execute zi de zi, clipă de clipă cele de mai sus! Iar pe Eminescu îl implor să mai fie odată generos şi să ne permită să-l iubim.
♦♦♦Pentru că am mai scris despre el şi pentru că simt că va vrea, am să-mi permit chiar acum să-l strâng în braţe cu recunoştinţa prietenului care – sper – m-ar lăsa să-i fiu, să-i miros ,,floarea albastră ” de la reverul poeziei, să-i curăţ pana cu care a scris ,, Dulce Românie” , iar el, mergând cu paşi agale, să-mi arate aleea plopilor fără soţ, adică nepereche, întocmai ca şi el. Şi încă ceva, să-mi permită să-i fiu cal la trăsura care-l duce la Viena, iar la întoarcere să-mi povestească despre boemia sa, despre iubirile sale şi – înainte de a ajunge la destinaţie – despre Schopennhauer.
♦♦♦După care, odihnindu-se preţ de o poezie, să continuie să scrie cu aceeaşi vervă şi sarcasm despre relele şi răii vremii, chit că duşmanii săi vor încerca să-l omoare încă odată. Mereu pe 15 Iunie. Zadarnic.
♦♦♦Nu fiţi trişti, Eminescu s-a născut ca o dimineaţă şi aşa va rămâne veşnic!
♦♦♦Pentru că acestei păsări nu o să-i ia nimeni zborul, iar pentru noi pana din aripa sa fermecată mai scrie încă.
SILVAN G. ESCU