♦♦♦Plictisită să tot aştepte picior de om plimbător, mirosindu – i verdele crud dătător de vis ne-nceput şi obosită să tot privească de sus lumea care şi-a întors faţa de la ea, pădurea s-a urcat pe coama unui gând cu dinţi de drujbă şi a pornit la vale, privind nostalgic în urmă, ademenită de insistenţa sacadată, egală cu el însuşi şi cert cu – tremurată a maxilarului său electric.
♦♦♦Zăpada, înveşmântată în cojocul mâţos al unui cioban rătăcit, împletit cu fire de nea, uluită că a rămas stingheră, plânge cu lacrimi îngheţate, căutând cu privirea fixă, pierdută dincolo de posibil, deja fantomaticele trunchiuri pe care să se bizuie în aflarea ei statornică pe acele culmi, pe care cu întinderea sa nesfârșită le domina până de curând.
♦♦♦Lemnul, uscat, atent fercheșuit de cosmeticieni înalt tehnologizați, nu înțelege nimic din ceea ce i se întâmplă, crezând că așa trebuie, că așa e cursul vieții. Numai că el nu mai are viață deloc de la un moment dat încoace, are doar un luciu căutat de noul proprietar și dat de lama bine ascuțită a rindelei. Și desigur nu-și mai amintește durerea pe care i-au pricinuit-o dinții nemiloși ai drujbei și mai apoi a joagărului care a reușit să-l despartă de restul corpului său, totul petrecându-se ca într-un gospel negru, în ritmul trist al cântecului de cetină.
♦♦♦Culmea este că această tristețe modernă, dar parcă având duioase reverberații ancestrale, este – în mod și mai trist, aproape jalnic – acoperită de veselia potențată bahic a țapinarilor voinici, ei înșiși unelte docile în mâna înmănușată, dar fermă, a ocolitorilor de ocol silvic.
♦♦♦Până de curând pădurea nu a fost niciodată amenințată în așa măsură ca acum de nicio altă forță a naturii, așa cum o face mâna deloc tremurândă a celui care ar fi trebuit să fie primul care să o apere. Dezgustător! Pădurea, deschisă și naivă, s-a lăsat în grija omului, crezându-l prieten cu o singură față. A uitat însă că poate fi una de lup.
♦♦♦Pe creştetul pleşuv al unui verb de mod ( de modă veche ) se aşează temătoare, să nu cumva să supere norii, două disperate substantive comune, despărţite de om cu ignoranţă şi brutalitate: zăpada şi pădurea. Amândouă s-ar fi hrănit una pe alta, deşi pare ciudată şi forţată aceast alăturare şi mai ales formulare. Şi totuşi nu este atât de greu de explicat şi desigur nici de înţeles, pentru că şi sprijinul este tot un fel de hrană. Şi tot amândouă, neapărat împreună, ar fi fost un indespensabil sprijin pentru om. Acel om niciodată sătul, niciodată mulțumit. Şi – ca o consecinţă şi o meritată pedeapsă în acelaşi timp – niciodată fericit.
SILVAN G. ESCU