♦♦♦Curaj este substantiv și e fricos, fiindcă e om. Dar până și fricosul are un pic de curaj, mai ales atunci când se hotărește brusc – luându-se și pe el prin surprindere – prefăcându-se că gândește când ține capul sprijinit în dește, sau mai de grabă când nu face nimic, ca să nu riște cumva să greșească. Pentru a da substanță cenușie și înțeles pe ales înțeleptei formulări, neacademice desigur, că cine nu muncește nu greșește. Ceea ce este adevărat, dar nu și just.
♦♦♦Însă, depășindu-se pe sine – pe linie continuuă desigur – fricosul Domn Curaj – la început ezitant, dar totuși luându-și „Inimă de țigan” în dinți – își ia un pic de tot avânt și se proptește în gândire, care va fi urmată în „curândul apropiat” și de acea expresie care se rotunjeşte în ce se cheamă rostire.
♦♦♦Este vorba – aia – de rotirea cu privirea – stând drept pe vine, cu privirea întretăiată de succesiunea zăpăcitoare zi – noapte, dar mai ales invers – cu privire, ziceam, la situația care merită din preaplinul judecăţii intelectualilor amânată. Cea a plagiatorilor, cei mai mulți dintre ei fiind cei care, deși sânt ultimii amintiți sunt – culmea „tupeului obraznic” – cei dintâi. Adică cei care fac parte din categoria celor mai puțini, aleși de cei mulți … vorba lui Winston Churchil, cel care – fie vorba între noi – a fost un fericit buldog ales al sorții. Cel care a spus cu totul altfel și despre cu totul alți oameni. Așadar, în cazul nostru, particular și acuzativ, este vorba nominativă de aleși sau demnitari, deopotrivă. Care au tot interesul să fie împotrivă.
♦♦♦Prin urmare dl. Curaj se îndârjește să aștepte, prefăcându-se că încearcă să scoată delicat miezul fin din scoică, siluind-o. Umilind-o – acum este vorba de „situație”- pe care o lasă să aștepte pe trepte, în propriul interior, până când îi va veni vremea când… Când n-o să mai fie el spărgătorul „Potemkin” de nuci intelectuale, adicătălea ministru cum s-ar zice.
♦♦♦„Academicianul” Curaj, după ce a prins mușchi și licheni politici pe el – și asta chiar în timpul studiilor postuniversitare – și după ce „Singur acasă” s-a dezbrăcat de caracter – și ăla cu mâneci scurte – a pus botul la țâța lăptoasă a unei vajnice, dar nebelicoase Academii. Una aproape particulară, dar susținută de subsuori cu bani publici obținuți de Guvern prin punerea la dispoziția indispușilor cetățeni aproximativ dâmbovițeni, ceva mai mult decât aproximativ încruntaţi, a unor verzi vespasiene ecologice nelogice. Este vorba – n-ar mai fi – de acea Academie de fotbal cu nasturi de veston cazon, înființată, condusă, mângâiată pe ceafa lată și răsfățată atât pe față cât și pe dos de – și el, până la un punct desigur – răsfățatul tuturor politicienilor, generalul de cârpă, cănitul Gabriel Oprea. Cel care parcă nu se mai oprea să râgâie la fiecare pas „ interesul național”, terfelindu-l pe toate posturile Tv., care ședeau cu ciocul deschis la nasturi ca să-i vadă tăvălalea.
♦♦♦Interes naţional postnatal, că el se pare că l-a născut și – trebuie să recunoaștem, ori ce ar fi că el este cel care l-a consacrat, devenind plăcut de neinteresant, atât ca rostire, cât și ca trăire, atât cea interioară cât și cea care se revarsă pe dinafară.
♦♦♦Revenind la Curaj-ul nostru cel de toate zilele înoptate trebuie spus că a pătruns ca un atacant, percutant și curajos desigur, prin sistemul de lipsă de apărare care privește Educația pe gaura cheii, această instituție timidă, care are firava și debila constituție în continuuă diluție și disoluție.
♦♦♦Pur și simplu, molipsindu-ne de la curaj, am prins și noi ceva bujori în obrăjori și am pus mână de la mână – prin metoda scrisului desigur, trecând pixul dintr-una-n alta – întrebând ca deșteptul cu deștu-n gură cam ce-i trebuie susnumitului domn ca să ia taurul comunal de coarnele din față și să-l pună cu botul pe labele dinapoi, cum ne place nouă deștepților să zicem de inteligenți ce suntem.
♦♦♦Credem că sfiala învinge și în cazul său – prin metoda consacrată a obligativității desigur – fiind prins cu pielea de sub braț în ușa sistemului situat întâmplător sau nu în clădirea dracului era să zic, dar nu zic.
♦♦♦Noi ne prindem pielea obrazului între deștele noastre groase de băieți subțiri și cu sfială prindem curaj măcar atât cât să-i cerem D-lui Curaj să-și scoată ceara din urechi. Apoi, cu ele ciulite, mai drepte decât cele ale iepurelui, să nu mai fie așa fricos și insiduos, să-și ia „ Inima însângerată” în dinți și s-o ronțăie, adică să facă ceva cu ea, cu țara. Sau, o altă variantă, să se ascundă cu ea în brațe în locul cam mizer – din punct de vedere Madacascar, caractericește vroiam să spun – de unde se presupune că a venit.
♦♦♦A, era să uit, Dl. Fărăcuraj ( într-un cuvânt, pentru economie de hârtie! ) este Ministrul Educației – naționale s-ar presupune – dar în același timp și trei mișcări este și un fel de academician, aflat acolo în imediata apropiere a locației, unde mai academiciază și alți câțiva tovarăși care-și zic domni, aidoma lui.
♦♦♦♦♦♦Acest articol a fost scris acum multe luni în urmă şi uitat de mine în cutia de păstrat gînduri şi în acelaşi timp în cea de ţinut scrisori pe care să le vadă doar curajoşii. Şi totuşi – dacă s-a nimerit să ajungă din nou în vârful suliţei pixului e numai bine; înseamnă că am împuşcat doi iepuri morţi deja dintr-o lovitură, de palat.
♦♦♦O, Doamne Mare și Sfânt, bine că nu mai e, aşa că să-i fie de bine era să zic. Dar, Doamne, nouă cum ne va fi? Zic, nu întreb!
SILVAN G. ESCU