Viaţa ca o părere

♦♦♦Râdea de parcă-și cerea scuze că-și dezvelește dinții alb-gălbui, ca în reclama cu pasta de mici ascunsă în tubul de pastă de dinți, nedifuzată însă. Încă. Râdea de viaţă. Sau, poate era invers.

♦♦♦Ieși din bodegă amețit de vodca ieftină, de fumul vălurit în rotocoale vineții, dar și de oboseală și se rezemă de primul stâlp apărut în cale – fiecare bețiv cu stâlpul lui, sprijin de nădejde – oprindu-se, culme a nopții cu ceață, ca pentru o lucidă judecată. Chiar dacă nu era una prea dreaptă, nu de alta, dar nu reușea s-o țină cum trebuie, unduindu-i-se ca și cărarea din fața sa. Poate din cauza micșorării ochilor presați de pleoapele grele de deasupra, apăsate de cercurile insuficient de rotunde ale paharelor ciobite de frica vremii, dar și împinse de jos de pungile pline de neodihnă de sub ochi. Își imagină că sub pâlpâiala obosită a felinarului de deasupra capului său întunecat de gânduri îmbâcsite cu nimicuri scrie cu litere de-o șchioapă o slută, mâzgălind în aer versuri mahmurite despre viața sa. Așa, ca într-un vis real, o luă de mâna cu care nu scria și plecară într-o direcție necunoscută nouă. Deocamdată. Dar, ca o culme a neconcretului, a ajuns singur acasă, cu urma mâinii slutei în mâna sa pe care o mai mângâia ♦♦♦♦♦♦♦♦încă. Şi adormi pe jumătate îmbrăcat, cu gândul la cealaltă jumătate. Între veghe şi vis i se părea că foamea îi umbla zăludă prin măruntaie, îmbrăcată în haine de pofte, purtând la gât şiraguri de mirosuri care erau atât de aproape de buzele sale că-i ploua în gură cu cârnaţi de casă.

♦♦♦În visul cel adevărat s-a lăsat prins între tristețea momentului abia trecut și scama de bucurie venită parcă de niciunde, dar pe care, fie și numai intuind-o, simțea că este a lui. Și a lui. Și o ținea strâns la piept cu căldura dată de o nestăvilită nevoie de afecțiune, plecată cu mult timp în urmă din viața sa plină de goluri, toate de acest fel. Se făcea că Universul bărbaților, deci și al lui, este concentrat și zăgăzuit în bazinul feminin, pe care unii, mai riguroși cu astfel de lucruri, l-ar numi impudic Fundul Marianelor. Al tuturor Marianelor, nu doar cele din Oceanul Pacific.

♦♦♦S-a trezit ținând în brațe fața de pernă întoarsă pe dos. O privea cu dușmănie abia stăpânită; ar fi luat-o la bătaie, dacă nu ar fi fost înfășurat într-o părere de cearceaf făcut cadou de stăpânul câinelui. Era lac de sudoare, de parcă își făcuse baie în propria transpirație. S-a trezit greu din somnul adânc, cam cât locul îngropăciunii și făcându-și pârghie cu coatele goale, dezvelite de frământarea visului, reuși anevoie să iasă din el, din somn, cu doar puțin timp înainte ca Muntele lui Venus să se rostogolească peste el și să-l sufoce de plăcere. Vai ce tristă sculare!

♦♦♦…Chiru îşi luă pufoaica agăţată într-un cui înfipt în grinda odăii care se vroia de vară târzie şi ieşi afară, despicând cu respiraţia sa, caldă încă, aerul tare care-i strânse buzele mari, cărnoase într-o movilă neuniformă, ascunsă, de parcă se fereau de ceva. Poate că a fost o reacţie firească, cumva instinctuală, punând stavilă averselor nărilor de la baza nasului său cât borcanul de mazăre din piramidele cu fundul lat de atâta stat din alimentarele de altădată.

♦♦♦În umezeala rece a dimineţii de început de noiembrie apucă un retevei brumat ivit la îndemână şi azvârli cu el după un câine stană de piatră, care sărise gardul de nuiele verzi şi uscate, lucrat de natură pe gratis, ca să privească mirat la lună, stând cu picioarele dindărăt crăcănate de parcă se odihnise pe butoiul din curtea restaurantului cu acelaşi nume. Cel privatizat avant la lettre de harnicii şmecheri pogorâtori din oierii machedoni, chitiţi să împartă cu clienţii lor doar tămâia afuriseniei, dacă o exista aşa ceva… Acei comercianţi, născuţi şi nu făcuţi, aveau piei de miel lipite direct pe tălpi, cu blana în jos desigur, ca să nu li se audă călcătura nu mereu prietenă cu legea.

♦♦♦Câinele prinse din zbor bucata de lemn fără brumă de ură în priviri și-l înfipse par în pământul umed, continuarea firească a trupului omului, ca să susțină gardul care despărțea lumea lui de lumea noastră. Lăsându-l pe om înmărmurit, cu căciula căzută și ea de uimire pe ochii care nu reușeau să se mai închidă, surprins într-o poziție de animal chircit de teama represaliilor meritate. Din acea poziție, de semn al întrebării mirate, a pornit înspre poartă, culmea în urma umbrei sale, care părea să fie vie, în timp ce el părea că o susține ca un necioplit arac umblător.

♦♦♦Ieși pe poarta rămasă deschisă dintotdeauna, cu gândurile prinse în menghina întrebărilor fără sfârșit, punându-și capul pe nicovala încinsă a soarelui, pentru ca un ciocan izbăvitor să i-l crape în felii de pepene cu sâmburi de Lună Nouă, din care să se hrănească, atunci când nu latră, toți câinii care privesc la ea.

SILVAN  G.  ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *