Scrisoare un pic şi mai deschisă

♦♦♦Adică, pe înţelesul şi celor care înţeleg mai greu, deschisă la nasturii de la izmene era să zic, pardon, de la gât, ca să poată respira în voie puţin adevăr. Atât cât se poate lăsa el respirat -scuze moi, inspirat am vrut să zic- adevăr care să se strecoare deghizat pe lângă aer, dacă permiteţi.

♦♦♦Aceasta – nu vă spun care, ca să vă ţin suspendaţi de curiozitate – este urmarea urmării de ieri, urmărită de mine toată noaptea cu ochii închişi. Şi am să vă spun de ce, nu că aş vrea, dar sunt nevoit. Oameni buni – de nimic era să zic, păcatele mele! – după ce că m-am culcat târziu, culmea, am visat devreme şi ăsta e motivul pentru care aveam ochii închişi. Dar ce e mai trist este că am murit în somn şi când m-am trezit eram, adică nu eram… Ce mult m-am bucurat că nu sunt, pardon, că sunt… O, Doamne, sunt aşa de emoţionat că nu sunt, de fapt că sunt… şi-ţi mulţumesc pentru asta.

♦♦♦Acum, că iată sunt, am să vă spun tot ce nu vreau să ţin pentru mine. După cum poate – la modul impersonal desigur – s-a observat am făcut, de ieri şi până azi, o scurtă, dar binemeritată de voi, pauză de respiraţie. Nu de alta, dar ca să pot inspira şi să nu mă sufoc cu cuvintele care-mi stăteau în gât, foarte aproape de gură, gata să evadeze. Nu or fi ele chiar cele mai inspirate, însă cu ( acul de ) siguranţă sunt tare doritoare să se elibereze de stres, adică de gestul pusului mâinii la gură. Asta e culmea ,, tupeului obraznic” la mine, auzi, eu, care nu pun mâna la gură nici atunci când casc, de parcă aş prefera cu tot dinadinsul să rămân aşa.

♦♦♦M-am gândit să fac pe interesantul şi să pun mâna la gură tuturor oamenilor, începând cu cei care tac asurzitor, ca să nu-mi spargă pâlnia urechilor. Asta aşa, ca să mă obişnuiesc, să-mi intru în mână cum se zice.

♦♦♦Şi tot ca să mă bag în seamă, ca musca-n fundul calului, mi-am propus să mă prefac că sunt şmecher ca să pot să vă anunţ că sunt prea ocupat cu nimicurile vieţii mele ca să fiu preocupat de ale altora. Însă preocuparea mi-a luat mâna şi i-a pus în braţe pixul cu care tocmai scriu, aşa că aş putea spune că am cam fost siluit, conform teoriei neavutului încotro.

♦♦♦De fapt, ca să fiu rece de atâta sinceritate, aş fi vrut să vă spun că sunt vecin cu depărtarea, dar mi-a fost teamă că o să mă întrebaţi de ce sunt aşa departe. M-aş fi gândit atunci că vi s-a făcut dor de mine şi de pixul meu şi aş fi scăpat o lacrimă în formă de inimă, având însă capul în jos. Lacrima.                            

♦♦♦De fapt sunt departe de mine ca normalitate; aşa-i că v-aţi prins?

SILVAN  G.  ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *