Scrisoare cu uşa întredeschisă

♦♦♦În ziua de vineri, când toată lumea se gândeşte la cea de sâmbătă, şeful meu, care altfel este un om corect, cu frică de Dumnezeu, m-a exploatat nemilos toată ziua şi ca urmare nu am putut să vă scriu încă o scrisoare, evident în timpul programului, conform obiceiului, obicei pentru care am un foarte mare respect. Şi am intenţionat s-o intitulez ,,Scrisoarea a – III- a „, numai că mi s-a spus că a mai scris-o cineva, cândva, unul mult mai trist şi mai suferind decât mine, deşi mi-e greu să cred.

♦♦♦Dezamăgit, am trântit delicat poarta instituției, după care m-am aplecat să iau o hotărâre, numai că din păcate era lipită de asfalt. Era lipită cu ciungam (sic!), gumă mestecată împreună cu nesimțirea bine ascunsă în saliva mestecătorului scuipăcios. Văzând că nici aplecarea nu-mi prea priește, m-am îndreptat de spate, punându-mi fața în palmele rușinii, dată de neputința de a mă hotărî. Am pornit cu rușinea după mine, camuflată sub pielea groasă a obrajilor, mergând tacticos cu mâinile din față la spate, privind superior deasupra solului ( venit parcă să mă întâmpine, dacă ar fi fost om ).

♦♦♦ La un moment dat am auzit o voce iritată, spunându-mi pe ton ridicat : băi, boule, chiar nu te uiți pe unde mergi, nu vezi că m-ai călcat pe genunchi? Era o broască care ședea crăcănată chiar în mijlocul trotuarului; nu, nu vreau să spun că făcea trotuarul. Ședea crăcănată în mod nerușinat, cu câte un picior pe câte o movilă de gumă de mestecat scăpată delicat din gură, cu mare greutate însă, de două studente la medicină inumană, care urmează în paralele inegale și Fac. de Științele Nesimțirii, secția Prea Avansați. Normal, rușinea mi-a ieșit imediat în obraji, dar n-am mai apucat să scot o vorbă pentru că între timp boasca, sărindu-mă și privindu-mă cu o nemăsurată scârbă, a plecat ( cât mai departe de Italia ). Mai ales că suferea și de o boală specifică, avea apă la genunchi.

♦♦♦Eram așa de uluit și nervos de ceea ce mi se întâmplă că nici nu mi-am dat seama când am ajuns pe trecerea de pietoni și chiar când mă pregăteam să-mi spun ceva care să mă liniștească m-a călcat o mașină pe cuvinte, le-a schimbat direcția și le-a împrăștiat în amestecate litere. Ofer recompensă celui care mă poate ajuta să le recompun, măcar în gânduri, sau în caz fericit, în nespuse rânduri.

♦♦♦De ciudă că nu le mai pot rosti, m-am apucat ( ca un apucat ) de scris ca să nu le pierd urma.

SILVAN  G.  ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *