Partea I – cea de sus.
♦♦♦În acele vremuri preistorice, dar tot istorice, cum ar zice un urangutan cu apucături de bucile obrajilor moderne – apucându-se de citit înainte să apară literele – profesorul de cimpanzei dresați să stea pe coadă, este vorba de Dl. Nistor să-i zicem așa, când abia dacă reușeau să se ridice din poziția pe vine, ei bine, acei oameni – să le zicem așa – nu vorbeau. Nu vorbeau între ei, unii cu alții adică, știindu-se că asta este o constantă a omenirii dintotdeauna, dar de fapt ei nu vorbeau deloc, nu încă, doar răgeau, așa cum o fac și astăzi unii dintre noi, de parcă am fi vechi… fiare.
♦♦♦Însă Omul de Neanderthal, pe numele său de dizident printre ai ,,foștilor” săi, I-escu să-i zicem, era singurul care grăia, mai bine spus scotea niște sunete ceva mai culte decât primele onomatopee. Celor cu auzul mai fin decât noi li s-a părut că au fost legate două scremete sub formă de cuvinte, ca un strigăt fioros de indignare, care suna aproximativ astfel: măi animalule! Cu semnul mirării cu tot, deși nu era cunoscut încă, decât poate ca semn pe fața celor care ședeau cu spatele în semn de protest, fiind nemulțumiți de faptul că nu prea fac fapte şi că sunt prea cuminți. Arătându-l în tot acest timp cu bâta minerului pe animalul de apă sărată, nepotul Mămăii, nescris, ci doar desenat deocamdată pe pereții peșterilor cu praf de muniție ideologică, provenit din coaja scoicii de uscat, ea însăși nevorbitoare pe vremea aceea.
♦♦♦Lângă OM, dar depărtat de el – zicea el – ședea ca pe cărbuni străbuni încinși – de câțiva inși – un posibil profesor, bărbatul politic al caprei, care, deși nu vorbea, avea încă de pe atunci certe abilități aritmetice incipiente, reușind să numere, deocamdată în gând, pietrele vulcanice, chiar dacă erau fierbinți. Așezându-le cu grijă părintească sub curul tăbăcit al românului care era frate bun cu nesimțirea, fiindcă pur și simplu nu simțea căldura, așa cum nu o simte nici astăzi, ca să nu se simtă la buzunar, de aceea pe acolo bate vântul neschimbării. Şi cam cu atât am rămas de la el, cu barba ţapului în primul rând, dar şi cu jumătăţi de coajă de nucă de cocos, Pe post de căşti de protecţie împotriva zgomotelor indecente ale maţelor goale ale străzii, coji lipite de ţeste cu unsoare de maimuţă, adică salivă pentru necunoscători, puse peste urechile blegite ale electoratului mereu luat pe la spate, adică prin surprindere, chipurile.
♦♦♦După care, văzând că sunt prea surprinse de avalanşă, cea a promisiunilor fără sfârşit, masele de animale – vii era să zic – viitori oameni – de paie era să zic, dar nu mai zic – ar mai fi stat încă patru ani cu frumoasele lor guriţe căscate a neînţelegere, sorbindu-i primului OM cele două cuvinte direct din gură, chiar înainte de a o deschide, aplaudând încontinuu ca să se încălzească în aşteptarea vremurilor şi mai reci care vor veni, cum ar fi de exemplu recent, sau acum.
NESUFERITUL DIN COTROCENI
S g. E