Calea fără rost

Străzile, oricât de multe ar fi

Și oricâte direcții li s-ar da

Au toate un singur sens,

Cel al timpului.

 

Iar când se-ntâmplă să obosească

Se iau în brațe ca niște copii,

Strângându-se una într-alta

Până ajung să fie una singură,

O biată stradă îngustă și tristă

Și din ce în ce mai bătrînă.

 

Apoi aleargă din ce în ce mai grăbită

Mânată din spate de secunde,

Singurele care au mai rămas din timp,

Mergând pe urmele pașilor ei,

Cei dăltuiți în colbul veșniciei.

 

Stradă pe care nu va călca nimeni vreodată,

Ca să nu-i întineze urmele propriei călcături.

 

SILVAN  G.  ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *