♦♦♦Aşa că mi-e şi teamă şi ruşine să mă mişc ca să nu se observe.
♦♦♦Și totuși, luându-mi capul în mâini ca pe un zâmbet trist de copil orfan, m-am gândit că tristețea unor locuri părăsite este chiar mai greu de suportat și mai groaznică decât cea a celor care au părăsit acele locuri. Este îngrozitor de trist să le vezi zdrențele vremii agățate în holuri sumbre, în cotloane întunecate, în șanțuri care poate au avut cândva un rost, în contorsionați arbori, odinioară falnici, sau în vetre în care se cocea pîinea noastră cea de toate zilele, acum doar cenușă solidă. Solidă și tristă. Iar cei care au rămas sunt mai zdrențuroși, mai întunecați și mai triști decât tristețea însăși. Mai bine nu revezi acele locuri decât să rămâi bolnav de tristețe pe viață.
♦♦♦De foarte puțină vreme se pare că sunt din nou viu, dar trist, întocmai ca acele locuri. Am reușit cumva să împing ușa de pământ umed – îmbibat cu lacrimi – a locului de îngropăciune, acolo unde m-am auto-înmormântat fără ceremonii religioase și jeliri false din partea celor care nu merită nici măcar să plângă și am ieșit la suprafață. Și cum am reușit neverosimila performanță să ies pe la intrare nu m-a văzut nimeni și nici eu n-am vrut să văd pe nimeni, așa că încă nu ne știm. Vai, ce straniu este, parcă sunt un fel de prunc adult!
♦♦♦Am fost viul mort și acum, după atâția ani de pendulare între aceste două dezechilibre, am devnit un fel de mortul viu. Este vreo diferență între cele două stări vă veți întreba mulți dintre dumneavostră, dacă nu chiar toți. Și pe bună dreptate. Dreptate care – cel puțin în ceea ce mă privește – este de fapt o minciună. Răspunsul este da, este o diferență, măcar acum nu mai miros a mort, miros un pic a ne-viu.
♦♦♦Mulți dintre noi, aflați deja la maturitate, care au crezut poveștile cu Scufța roșie, descoperă acum că ea este și lup în același timp. Și că anumite secunde, scăzute din orice activitate a noastră de până atunci, atârnă greu la adunare, mai ales la cea de pe urmă, când trebuie să numărăm și dinții lipsă a celor doi neprieteni din același om, Scufița și lupul. Sunt momente când jivina devine blândă, deși această alăturare este o contradicție în termeni, dar unora li se potrivește. Mie, de exemplu.
♦♦♦Teama unui măcelar vine de la posibilitatea ca un pui decapitat de securea sa nemiloasă să fie cel care – întorcându-se la viață printr-o minune – l-ar putea privi blând în ochi, zâmbindu-i îngăduitor, în timp ce cu aripa sa fără fulgi i-ar mângâia mâinile pline de chiar sângele său de pui liniștit și nevinovat. Abia atunci teama măcelarului va fi egală cu cea a călăului, iar inima sa, rămasă fără strop de iubire de viață, ar izbucni într-un plâns hohotit, fără de sfârșit.
♦♦♦Dilema care nu-mi dă pace este : eu ce sunt, pui sau măcelar?
SILVAN G. ESCU