♦♦♦Nu-mi mai amintesc cum, dar am pornit de nicăieri în căutarea unei lumi, oricare o fi aceea şi tare m-am bucurat când am zărit de departe un indicator spre cel mai apropiat oraş, dealtfel singurul. După câteva ore de mers – cu dese opriri pentru întremare şi pentru tot felul de întrebări pe care mi le puneam mie însumi, în timp ce oboseala mă împresura din toate părţile – m-am apropiat destul de mult încât să-mi dau seama că era un oraş mic. Şi cu toate astea mă şi vedeam întâmpinat la intrare cu cheia de aur a orașului – agățată cu un fir de mătase de o rază de soare. Oraș peste care voi descărca tolba de povești despre celălalt tărâm. Eu, nebunul din capătul nesfârșit al străzii, uitat de îngeri la margine de zări.
♦♦♦Curând aveam să rămân uluit, fiindcă aveam să descopăr ceva la care nu m-am gândit niciodată, mă rog, în acea împrejurare. M-am apropiat încrezător, dar crispat şi uşor- uşor am ajuns în oraşul care avea o singură stradă, pe care se afla o singură casă şi – culmea – avea o singură cameră. Dar ce mi-a fost dat să văd mai departe este greu de povestit ; acea cameră avea o singură fereastră și aceea desenată doar și fără nicio uşă. Avea doar prag, pe care m-am aşezat pentru a-mi odihni şi aduna gândurile. Bun – şi la ce-mi folosea că puteam gândi, dacă acestea erau datele, ce hotărâre aş fi putut să iau din moment ce în acel loc mi-am pus toată speranţa. Am privit jur-împrejur încercând să aflu unde este grădina. Însă grădina, întâlnindu-se cu ura, s-a ascuns timidă într-o floare, din care nu a mai rămas decât o singură sămânţă. Aceasta era întreaga grădină, o sămânță însingurată, aflată deja sub pământul pe jumătate ars, pe jumătate piatră sfărâmată, cumpănind dacă să mai iasă vreodată la suprafață.
♦♦♦Deznădăjduit, mi-am rezemat capul pe perna din var scorojit al peretelui veșnic îngălbenit, prăbușindu-mi-se în mod decisiv speranța, intrând cu totul în mine cu stinghereala pustiitului, de parcă n-aș fi fost eu, mirat că sunt înfășurat în singurătate, spunând povești vechi unor cuvinte noi.
♦♦♦Așteptând veșnicia zăpezilor când voi cânta colinde la fereastra niciodată deschisă a casei cu o singură cameră. După care voi rămâne fără absolut nimic în jurul meu, vorbind prin semne pustiului.
♦♦♦Lumea pe care o caut numai Dumnezeu mi-o poate scoate în cale, dezvelind-o de întunericul mai orb decât noaptea, luminându-i fruntea cu o părere de rază zămislită de datină. O lume necunoscută, dar primitoare de om nou, venit din altă lume, care să-și bucure ochii cu speranța pe care o mai păstrează încă în ascunzișurile secrete ale minții. Acel om sunt eu, deocamdată Nicăieri-ul.
SILVAN G. ESCU