Mondo cane

♦♦♦Luându-mă cu tot felul de nimicuri am uitat să vă spun ceva important. Am un vechi prieten – cine nu are – care minte mai mult ca mine – cel puţin aşa pare – eu, care credeam că sunt cel mai, ce mai… neîntrecut în domeniu.

♦♦♦Nu mai devreme decât alaltăieri mi-a spus că are un câine mic, cam cât o pisică mică. Dar asta ştiam de mult timp, chiar înainte ca pisica, pardon, potaia să se nască. Numai că ce a urmat a fost ceva de domeniul fantasticului. Anume că ce a realizat el cu micuţul este o performanţă nemaiîntâlnită, aceea de a-l convinge să meargă singur la WC. Şi – desigur – şi să se întoarcă, tot singur, că doar nu era în regulă să rămână acolo. Bineînţeles că până aici nu este nimic ieşit din comun. Dar – văzându-mă interesat – amicul meu a continuat, mândru nevoie mare – păi, cum altfel – spunându-mi ceva incredibil şi anume că l-a învăţat să-ţi facă singur nevoile. Însă – şi acum urmează surpriza ( minciuna? ) supremă – dresatul câine şi le face în felul următor, chiar dacă nu urmează o ordine anume, deşi altfel este foarte ordonat. Face întâi pipi în chiuvetă, din picioare că de-aia e băiat, la fel cum l-a văzut pe stăpânul său. Apoi treaba mare stând aşezat pe vasul de WC, însă altfel decât acesta, cu capacul ridicat adică. Nu l-am întrebat ( pe amic ) de ce, dar dacă mă rugaţi am să-l descos până o să fac un ghem din el, numai să aflu adevărul despre această minunată minciună.

♦♦♦Dar ce urmează să vă spun întrece orice imaginaţie. Mi-a spus cu mâna pe inimă, ţinând-o însă ca Napoleon, printre bumbii de la manta, chit că n-are aşa ceva şi cu cealaltă în buzunar. În buzunarul unui călător gură-cască. A, am uitat să vă spun că eram în troleibuzul 70 spre 79. Mi-a spus că câinele era să zic, că acel simpatic câine, incredibil de inteligent – ce mai, un adevărat agent – chiar mai inteligent decât prietenul meu – se şterge singur la cur, că el nu are fund ca oamenii. Şi în plus trage şi apa, după care trage şi berea din sticlă cu furtunul, deşi cam face nazuri când nu o nimereşte pe cea cu ţuică.

♦♦♦Hai, fiţi corecţi şi recunoaşteţi că nu aţi auzit aşa ceva vreodată. Şi nici după aceea .

♦♦♦A, încă ceva, lucru important pe care mi l-a menţionat amicul meu – care- l diferenţiază de om ( pe câine ) – este acela că mica vietate, deşi destul de în etate, nu trage vânturi în casă. Iese civilizat pe balcon, ca să aibă vecinii ce mirosi, dar şi acolo o face cu bun simţ, cât se poate de fâsâit ca să nu tulbure liniştea cartierului, mai ales dacă se întâmplă noaptea.

♦♦♦Până şi câinele amicului meu – Fâsulică se numeşte (desigur câinele! ) – se tăvăleşte de râs, la fel ca un om adevărat, la auzul acestor gogoşi.

♦♦♦Acum stabiliţi dv. cine este mai mincinos dintre noi.

SILVAN  G.  ESCU

Toșca de Mucci (ni)

♦♦♦Îm cer scuze pentru scurgerea nasului, dar acest băiat a jucat ca o fată ne-mare și totuși bătrână, dacă ne gândim măcar la una din personajele – feminine să zicem – din celebra operă. Deși nu este suficient un singur cuvânt pentru a îmbrăca cu ridicol acest – personaj să-i zicem, negru ca negativul fotografiei – nu vreau să fac risipă de vorbe, așa că voi spune doar atât : Penibil!

♦♦♦Cei 11 magnifici – magnific de slabi – au avut, cu excepția portarului Florin Niță următoarea involuție:

♦♦♦Gabriel Garcia Enache – îmbrăcat cu un generos poncho sud-american, dar unul modern, cu mâneci de izmene – s-a împiedicat la fiecare fază în cracii lor, acest băiat rătutit venind de la Astra ca extremă – cumva în extremis – ca să nu joace nici măcar ca un fundaș. Adică haotic, bezmetic, care nu știe unde este mingea nici dacă i-o arată daversarul cu degetul de la picior. Calificativul pentru el nu este un adjectiv cum s-ar crede, ci o rușinos de scurtă frază, anume : excavator cu barbă.

♦♦♦Alt Gabriel și el – Peter Gabriel Tamaș a jucat ca pe imaș, adicătelea a bubuit la întâlnire cu întâmplarea o minge care nu avea nicio vină că este însărcinată, adică umflată. Dar, pe ansamblu (artistic) n-a jucat prea rău și asta pentru că s-a ,,abstinat” și n-a mai jucat la nicio cârciumă timp de vreo 2 ore înainte, Și chiar și după meci, pentru că nu știa unde se află cârciuma, pe care i-o mutase Kun Aguiero pe altă stradă, numită mai nou street. Calificativul minim : 2 țoiuri mari.

♦♦♦De Toșca Netoscanu Alin, care alene se mișca, am mai avea multe de spus, dar nu e cazul acuzativ să murdărim cuvintele. Calificativul pentru el rămâne cel dintr-un singur cuvânt, singurul jucător adjectiv de pe teren : Penibil.

♦♦♦Momâiei de Momcilovici nici nu-i trebuie prenume la cât de înalt ca bradul și… ca fotbalistul este. Calificativ îngăduitor : Nimic!

♦♦♦Pentru Vlad Țepeș Achim mă închin la Dumnezeu să-l ierte și să nu-l mai chinuie pentru că oricum l-a fericit destul, lăsându-l pe pământ ca să-și continuie eterna copilărie, jucându-se în iarbă. El caută mingea între picioare, crezând că acolo a ascuns-o femeia gonflabilă pe care o visează el când ațipește – un pic, doar de poftă – pe teren. Calificativ maxim : Minim!

♦♦♦Sullă(ey) Muniru are toate mișcările dezordonat controlate mai puțin cele din umeri, care sunt doar în sus și-n jos, deci foarte corect de curate. La fel și aplauzele oferite de el gratis, dar primite cu răceală înăbușitoare de coiechipieri atunci când este înlocuit prin metoda schimbării (la față). Oricum, când bagă câte o alunecare se oprește dincolo de graniță. Calificativ incompetent : Intermitent.

♦♦♦Adi – Fă-te că alergi- Popa este prototipul autohton al universalului, mai de grabă a muștii universale fără cap, una care mai mult mângâie și bâzâie decît sâcâie. Pentru că lui îi place să stea – în timp ce merge – cu capul în pământ, dar nu de rușine, ci pentru că așa l-au învățat părinții să se comporte în geometria dreptunghiulară a terenului de fotbal în sală. El, fiind abia crescut un pic mai sus decât genunchiul broaștei, confundă marfa cu ambalajul și parterul cu etajul și centrează când trebuie să șuteze, dar mai ales invers. Altfel este băiat de trupă, muncitor, cultivă câlți în ceașca de cafea din care nu bea niciodată ca nu cumva să se trezească în timpul meciurilor și să întrebe speriat: știți cumva unde mi-e capul? Calificativ neaproximativ : E bun rău, dar mai ales invers.

♦♦♦Căpitanul nejucător – fostul Nicușor – Stanciu, fiind cu capul încă neterminat, nu înțelege de ce trebuie să joace și el, crezând că e ca la tenis, unde căpitanii nejucători stau fie în tribune, fie unde-o fi. El doar trage – dar nu ca soba, continuu – ci din când în când, uneori cu multe meciuri între ,, cânduri”. Este un jucător elegant, mai cu seamă atunci când iese de la dușuri. Da, de la dușuri că el face mai multe odată atunci când o prinde pe apă așa de caldă. Calificativ estimativ : Câteva milioane, fără taxe vamale.

♦♦♦Yougourta Hamroun, cel cu toți mucii colegilor în freză, se mișcă lent ca să nu se supere melcul și desigur să nu se obosească, fiindcă are nevoie de vitalitate, trebuie să fie proaspăt (ras) pentru fata care-i schimbă cravata, mai nou. Calificativ neislamist : Nu deranjează pe nimeni, fiind bine autocenzurat ca să nu-i supere pe ceilalți creștini din Europa.

♦♦♦Golubovici cu genunchii pe butuci, când nu are ochii roșii de la țuica de Iași, reușesc adversarii să i-i umfle și atunci simte – nevăzând – că mingea este desumflată, deci tristă și atunci nu o lovește. Din respect pentru cei neajutorați și des umflați atât de nereușitele în viață, cât și de cele de pe teren, atunci când au muncă de teren. Calificativ croat : aproape sârbesc.

♦♦♦ Despre antrenor și patronul de tablou vom vorbi în scris cu cea mai apropiată ocazie. Precis neratată.

MORTUL – VIU DIN GHENCEA

S g. E

Agățat de bară

♦♦♦Cu o singură mână desigur. Și aia de lemn, dar un lemn care nu îngheță. Și explicația este foarte simplă, de fapt ar fi trebuit să vă dați singuri seama, sau să v-o faceți, mă rog, dar nu insist. Și dacă nu mă rugați tot o să vă spun la popă, pardon! la Zeus. Pentru că eu sunt brațul lipsă al Afroditei, scuze al lui Venus din Millo, dar mie îmi place mai mult Afrodita, fie și pentru că rimează. Nu vă spun cu ce, vă las să vă frământați, tați cu(-) tați.

♦♦♦Așadar, sunt acel braț lipsă cu care ar fi trebuit să mă legene, că în ultima vreme nu prea am somn. Am numai crap, cu care-ți crapi măselele, de fapt – ținând-o drept – cu pietrele pe care le ține-n gură ca să nu poată să fluiere după braconieri, transformați ad- hoc în brancardieri de cărat undițe.

♦♦♦Pentru că sunt un gen(ul masculin) de om care nu prea are regrete legate între ele, pot să mărturisesc cu nerușinare că n-are, mintea mea n-are prea tare ce să-și reproșeze în afară de foarte multe. Dar asta, adică aia, este o altă poveste. Pe care n-o veți auzi niciodată. Pentru că nu e dezlegată ( la pește, să zicem). Și cu toate astea, care nu se prea văd, pot spune – doar șoptit – că regret 85% restul de 15% din ce nu am făcut. Sau dres.

♦♦♦Îmi cer scuze că m-am depărtat din fața blocului unde nu locuiesc, dar unde am văzut o bară, care are o formă așa ca de cod oceanic, pardon, de bare, pe care nu poți să le citești pentru că e prea mult praf. Da, dar și foarte mult zgomot de la bătut. Dar nu covoare, că nu se mai poartă, lumea se îmbracă mai nou cu vechituri. Ci de la boxe, de la cele din subsol, de unde – evident, pe calea undelor – vine un sunet din boxe, watt- ice putem spune, de nu mai înțeleg ce-mi cere vecinul. Așa că-i răspund că n-am. Și așa și este. Ce? Păi, am uitat ce vroim să spun. Așa că vă las pe voi agățați de bară și eu mă duc la subsol să dansez cu lupii. Unul dintre ei fiind Lupu Rednic, care așa bine știe a cânta, o, mama mea! Dar mai ales navastă-sa.

♦♦♦Vai, oameni buni, vă rog să mă mai scuzați o dată, dar chiar am uitat de voi, că ce bine e să uiți, nu de alta, dar ca să nu înebunești, așa că mai bine îi înebunești pe alții, de exemplu pe voi. Dar îmi și vine să plîng de mila voastră, că tare trebuie să vă mai doară mâinile, stând atâta timp agățați de bară, însă, la urma urmei, ea de ce să stea singură și ne- pardon ! Doamne ce era să zic, dar nu zic, zic ce trebuie, Așadar, nefolosită.

♦♦♦Păi, nu-i păcat să ruginească, băi, agățaților de bară!?

SILVAN  G.  ESCU

Am uitat că sunt viu

♦♦♦Aşa că mi-e şi teamă şi ruşine să mă mişc ca să nu se observe.

♦♦♦Și totuși, luându-mi capul în mâini ca pe un zâmbet trist de copil orfan, m-am gândit că tristețea unor locuri părăsite este chiar mai greu de suportat și mai groaznică decât cea a celor care au părăsit acele locuri. Este îngrozitor de trist să le vezi zdrențele vremii agățate în holuri sumbre, în cotloane întunecate, în șanțuri care poate au avut cândva un rost, în contorsionați arbori, odinioară falnici, sau în vetre în care se cocea pîinea noastră cea de toate zilele, acum doar cenușă solidă. Solidă și tristă. Iar cei care au rămas sunt mai zdrențuroși, mai întunecați și mai triști decât tristețea însăși. Mai bine nu revezi acele locuri decât să rămâi bolnav de tristețe pe viață.

♦♦♦De foarte puțină vreme se pare că sunt din nou viu, dar trist, întocmai ca acele locuri. Am reușit cumva să împing ușa de pământ umed – îmbibat cu lacrimi – a locului de îngropăciune, acolo unde m-am auto-înmormântat fără ceremonii religioase și jeliri false din partea celor care nu merită nici măcar să plângă și am ieșit la suprafață. Și cum am reușit neverosimila performanță să ies pe la intrare nu m-a văzut nimeni și nici eu n-am vrut să văd pe nimeni, așa că încă nu ne știm. Vai, ce straniu este, parcă sunt un fel de prunc adult!

♦♦♦Am fost viul mort și acum, după atâția ani de pendulare între aceste două dezechilibre, am devnit un fel de mortul viu. Este vreo diferență între cele două stări vă veți întreba mulți dintre dumneavostră, dacă nu chiar toți. Și pe bună dreptate. Dreptate care – cel puțin în ceea ce mă privește – este de fapt o minciună. Răspunsul este da, este o diferență, măcar acum nu mai miros a mort, miros un pic a ne-viu.

♦♦♦Mulți dintre noi, aflați deja la maturitate, care au crezut poveștile cu Scufța roșie, descoperă acum că ea este și lup în același timp. Și că anumite secunde, scăzute din orice activitate a noastră de până atunci, atârnă greu la adunare, mai ales la cea de pe urmă, când trebuie să numărăm și dinții lipsă a celor doi neprieteni din același om, Scufița și lupul. Sunt momente când jivina devine blândă, deși această alăturare este o contradicție în termeni, dar unora li se potrivește. Mie, de exemplu.

♦♦♦Teama unui măcelar vine de la posibilitatea ca un pui decapitat de securea sa nemiloasă să fie cel care – întorcându-se la viață printr-o minune – l-ar putea privi blând în ochi, zâmbindu-i îngăduitor, în timp ce cu aripa sa fără fulgi i-ar mângâia mâinile pline de chiar sângele său de pui liniștit și nevinovat. Abia atunci teama măcelarului va fi egală cu cea a călăului, iar inima sa, rămasă fără strop de iubire de viață, ar izbucni într-un plâns hohotit, fără de sfârșit.

♦♦♦Dilema care nu-mi dă pace este : eu ce sunt,  pui  sau măcelar?

SILVAN  G.  ESCU

 

 

Pasărea Dor

Din lacrima mea, picătură

În formă de inimă chinuită,

Se naște o pasăre

Cu pene de dor.

 

Își scutură aripile

De greutatea întunericului,

Apoi, un pic speriată

Privește în jur, respiră adânc

Și se avântă spre stele

Râzând.

 

Este atât de ușoară,

Ca genele mele,

Sfioasă fecioară

Zburând.

 

Lacrima mea este mama

Unei păsări triste

Născută din durere,

De vremuri uitată

Pe vechiul pământ,

Suspinând.

 

Sunt fiică de lacrimă,

Zise nostalgic pasărea,

Lăcrimând.

 

                              SILVAN  G.  ESCU

PicăturĂ

Pasărea înfometată de iubire

Zboară năucă de colo-colo,

O caută într-o inimă, şi-ar vrea

S-o hrăneşti cu iubirea ta,

Ajut-o să uite de grija flămândului.

 

Picătură de ploaie

Pe fereastra ta mă preling,

Sau, poate sunt lacrimă

Ce știu să plâng.

 

Nu mă șterge, nu mă atinge,

Sunt lacrima ce se prelinge

Căutându-ţi privirea.

 

Priveşte-i cu atenție malurile,

Ai grijă să nu se surpe,

Ca lacrima să nu se reverse

Și să ne inunde.

SILVAN  G.  ESCU

Hoţul de vise

♦♦♦Exact cel care ar trebui prin însăşi natura şi definiţia lui să ne protejeze şi să ne apere interesele, să ne putem baza pe el – statul adică – ei bine, tocmai el ne fură, ne face somnul neliniştit, sau ni-l fură şi pe acela, dându-ne în permanenţă – dar mai ales atunci când, în mărinimia lui, ne permite să fim treji – coşmaruri. Oare acest popor a născut un monstru de care nu mai este chip să scape?

♦♦♦Suntem trataţi ca nişte jivine blajine, pricăjite, cu colţii de lână, cu care mai de grabă îi mângâiem pe mai marii vremii, atunci când de prea multă obidă încercăm să-i prindem de turul pantalonilor, iar ei ne dau un fâs în nas, drept premiu că avem coada între picioare, iar capul ridicat doar până la acel nivel.

♦♦♦Este vina lor? Pe dracu!

♦♦♦Acest gen/ fel / tip de stat este chiar stat în stat. Şi asta tocmai pentru că noi îi permitem. Aşa-zisul stat, cel care ar trebui să reprezinte întreaga populaţie, nu mai există, presupunând că această ţară a avut parte de aşa ceva vreodată.

♦♦♦Întrebarea este cum de le-am permis atâta amar de vreme să prindă atâta putere şi să se îmbrace cu atâta superioritate şi ,,tupeu obraznic” la care şi-au asortat în fiecare zi o altă ferchezuită făloşenie, încât să nu mai ţină seama de nicio normă de lege – nici chiar cea pe care o fac ei înşişi – de bun simţ, sau frică de Dumnezeu. Călcând totul în picioare chiar sub ochii noştri umezi de bovine chinuite ce suntem.

♦♦♦Cum de i-am lăsat şi-i lăsăm în continuare să stea pe grumazul nostru, să ne mâne ca pe nişte jivine domesticite şi să ne batjocorească fără nicio limită. Să ne conducă destinele folosindu-se de naivitatea şi pioşenia noastră vinovată, dând totodată dovadă de un total dispreţ şi desconsiderare.

♦♦♦Toate astea se întâmplă pentru că noi stăm cu degetul la tâmplă, prefăcându-ne că gândim şi pentru că şi-au dat seama că suntem slabi şi neputincioşi, că nu suntem tari în partea moale.

♦♦♦Cu visele noastre, cele dintotdeauna, ce făcuşi?

♦♦♦Şi cine… aia-a mă-tii te pretinzi?

♦♦♦Tu, Statule, mare hoţoman mai eşti!

NESUFERITUL  din  COTROCENI

S  g.  E

 

Calea fără rost

Străzile, oricât de multe ar fi

Și oricâte direcții li s-ar da

Au toate un singur sens,

Cel al timpului.

 

Iar când se-ntâmplă să obosească

Se iau în brațe ca niște copii,

Strângându-se una într-alta

Până ajung să fie una singură,

O biată stradă îngustă și tristă

Și din ce în ce mai bătrînă.

 

Apoi aleargă din ce în ce mai grăbită

Mânată din spate de secunde,

Singurele care au mai rămas din timp,

Mergând pe urmele pașilor ei,

Cei dăltuiți în colbul veșniciei.

 

Stradă pe care nu va călca nimeni vreodată,

Ca să nu-i întineze urmele propriei călcături.

 

SILVAN  G.  ESCU

Încă un om de Neanderthal

Partea a III-a – cea cam de jos.

♦♦♦Stând rezemat de o stanoagă pe ,,Podul Mincinoşilor „din interiorul Mărginimii Sibiului, ultimul nearderthalian, un nordic rece ca fiordul din centrul nervos, dar culmea calm, al ţării, s-a trezit din somnul lin, fără vise urâte, dându-ne nouă coşmaruri. Marele ciobănesc german s-a pomenit pur şi simplu ales, mai ales de grotarii din afara malurilor grotelor din interior, drept pedeapsă pentru că erau prea liberi să nu aibă nimic, motiv suficient însă ca să înceapă să aibă şi ei coşmaruri.

♦♦♦În mod normal pentru el, dar bizar pentru noi, îşi mişcă gura în acelaşi timp cu braţul, amândouă mişcările fiind egale cu ele însele. Timp în care scoate – pe gură, desigur – nişte băşici rotunde printre buzele subţiri ca lama de ras făcută din piatră cubică, după care le ascunde sub limbă ca să fie martore tăcute la puţinele cuvinte pe care ar putea cu greu să le elibereze. Acele băşici proveneau de la guma din lut fin de mestecat, având gust de nisip, miros de capră neagră şi culoare de la celelalte culoare pe care aleargă să prindă trenul spre Sibiu.

♦♦♦În tot acest timp un grup bine, pardon, de bine de grotari luminează ţara pe dinafară cu un fel de lămpaşe făcute din pietre încinse, având în loc de becuri nişte licurici aduşi de primul emanat de unde a ştiut el.

♦♦♦Pentru celălalt el, rezematul de stanoagă, s-a născut Pământul, ca să aibă grotele unde să se ascundă spre deosebire de munţii expuşi în bătaia vânturilor, păstrând pentru ele sunetul trist al cântecelor ruşinate de prea multă goliciune.

♦♦♦Să revenim însă la Pre-OMUL nr. 1 al acelei vremi, maimuţa pe cale de prea devreme dispariţie, pentru a face loc omului de bine rău ce stă încă pe vine ca să devină ce va fi azi, lăsându-i pe ,,grotari” să vină cu ghioagele neascuţite, în care doar să se sprijine. Să vină cu vinu-n nas în satul lui Bucur pentru o lecţie de preistorie modernă şi prea contemporană cu şi despre pre-ciobanul de mai sus de Podul Izvor ( de inspiraţie ).

♦♦♦Şi când te gândeşti că nu cu foarte mult timp în urmă milioane de oameni – animale din grote – votau, fiecare cu ghioaga lui, pe omul de bine spre foarte bine aproape, punând ştampila muiată în scuipat de maimuţă neinstruită, dar fudulă nevoie mare, pe acelaşi perete al grotei în care locuiau. Şi probabil şi trăiau.

♦♦♦Acum, la apusul erei sale, în care ne prefacem că trăim, Omul refuză să creadă că i s-a sfârşit mălaiul preistoric, urmând să dea socoteală ( scuze! ) pentru că a fost şef de trupe pentru trupuri nevinovate. Şi să sperăm că mâinile fine, mânjite în mod proletar de sînge – mândrie pentru culoarea roşului comunist – nu vor mai aplauda încă o dată venirea ,,grotarilor „. Şi nu vor mai fi curăţate de sângele uscat de vreme, dar atât de târziu.

NESUFERITUL  din  COTROCENI

S g. E

David Bowie

 

Avea un ochi albastru, altul verde,

Deci bicolor vedea, așa s-ar crede,

Normal, privirea o avea puțin ciudată.

 

Acuma cînd s-a-ndepărtat plecând,

Îi va închide oare pe-amândoi odată,

Sau pleoapele s-or odihni pe rând?

 

Până și pentru oamenii celebri

moartea e comună – și glumind amar –

chiar dacă ei trăit-au în orașe doar.

11/01/2015.

SILVAN  G.  ESCU