( Repost ) Viața ca o părere

♦♦♦Râdea de parcă-și cerea scuze că-și dezvelește dinții alb-gălbui, ca în reclama cu pasta de mici ascunsă în tubul de pastă de dinți, nedifuzată însă. Încă. Râdea de viaţă. Sau, poate era invers.

♦♦♦Ieși din bodegă amețit de vodca ieftină, de fumul vălurit în rotocoale vineții, dar și de oboseală și se rezemă de primul stâlp apărut în cale – fiecare bețiv cu stâlpul lui, sprijin de nădejde – oprindu-se, culme a nopții cu ceață, ca pentru o lucidă judecată. Chiar dacă nu era una prea dreaptă. Nu de alta, dar nu reușea s-o țină cum trebuie, unduindu-i-se ca și cărarea din fața sa. Poate din cauza micșorării ochilor presați de pleoapele grele de deasupra, apăsate de cercurile insuficient de rotunde ale paharelor ciobite de frica vremii, dar și de cele împinse de jos de pungile pline de neodihnă de sub ochi. Își imagină că sub pâlpâiala obosită a felinarului de deasupra capului său, întunecat de gânduri îmbâcsite cu nimicuri, scrie cu litere de-o șchioapă o slută, mâzgălind în aer versuri mahmurite despre viața sa. Așa, ca într-un vis real, o luă de mâna cu care nu scria și plecară într-o direcție necunoscută nouă. Deocamdată. Dar, ca o culme a neconcretului, a ajuns singur acasă, cu urma mâinii slutei în mâna sa pe care o mai mângâia încă. Şi adormi pe jumătate îmbrăcat, cu gândul la cealaltă jumătate. Şi cu cealaltă jumătate dezbrăcat, cât să pară altceva decât era. Adică un băutor fruntaş de la oraş. Între veghe şi vis i se părea că foamea îi umbla zăludă prin măruntaie, îmbrăcată în haine de pofte, purtând la gât şiraguri de mirosuri care erau atât de aproape de buzele sale că-i ploua în gură cu cârnaţi de casă.

♦♦♦În visul cel adevărat s-a lăsat prins între tristețea momentului abia trecut și scama de bucurie venită parcă de niciunde, dar pe care, fie și numai intuind-o, simțea că este a lui. Acea bucurie putea fi – iată – şi a lui. Și o ținea strâns la piept cu căldura dată de o nestăvilită nevoie de afecțiune. Una plecată cu mult timp în urmă din viața sa plină de goluri, toate numai de acest fel. Se făcea că Universul bărbaților, deci și al lui, este concentrat și zăgăzuit în bazinul feminin, pe care unii, mai riguroși cu astfel de lucruri, l-ar numi impudic Fundul Marianelor. Al tuturor Marianelor, nu doar cele din Oceanul Pacific.

♦♦♦S-a trezit ținând în brațe fața de pernă întoarsă pe dos. O privea cu dușmănie abia stăpânită; ar fi luat-o la bătaie, dacă nu ar fi avut mâinile înfășurate într-o părere de cearceaf făcut cadou de stăpânul câinelui. Era lac de sudoare, de parcă își făcuse baie în propria transpirație. S-a trezit greu din somnul adânc. Atât de adânc, cam cât locul îngropăciunii tuturor. Și făcându-și pârghie cu coatele goale, dezvelite de frământarea visului, reuși anevoie să iasă din el, din somn, cu doar puțin timp înainte ca Muntele lui Venus să se rostogolească peste el și să-l sufoce de plăcere. Vai ce tristă sculare!

♦♦♦…Chiru îşi luă pufoaica agăţată într-un cui înfipt în grinda odăii veche de mai bine de o sută de ani, din cuiul cu floarea deja ofilită, tocită, care părea a fi chiar mai bătrân decât casa care-l primise ca ceva necesar întrânsa. Era într-o dimineaţă care se vroia de toamnă zgribulită şi fără prea multă tragere de inimă, privind neîncrezător în zare, ieşi afară. Despicând cu respiraţia sa, caldă încă, aerul tare care-i strânse buzele mari şi cărnoase într-o movilă cu coama neuniformă, ascunsă, de parcă se fereau de ceva, care ar fi putut fi orice. Poate că a fost o reacţie firească, cumva instinctuală, punând stavilă averselor nărilor de la baza nasului său cât borcanul de mazăre din piramidele cu fundul lat – de atâta amar de stat – din alimentarele de altădată.

♦♦♦În umezeala rece a dimineţii de început de noiembrie apucă un retevei brumat ivit la îndemână şi azvârli cu el după un câine – care se uita le el de parcă el era intrusul. Şedea nemişcat ca o statuie din epoca de piatră. A câinilor. Câine care, nu se ştie cum, sărise gardul de nuiele verzi şi uscate, lucrat de natură pe gratis, ca să privească mirat la lună. Stând – culme a echilibrului dintre noapte şi zi – cu picioarele dindărăt crăcănate de parcă se odihnise pe butoiul din curtea restaurantului cu acelaşi nume. Este vorba despre cel cu nume de împrumut, oferit însă cu titlu permanent de muntenii roşii în obraji de bucuria de a nu mai cere nimic înapoi în afară de cercuri. Restaurant privatizat avant la lettre de harnicii şmecheri pogorâtori din oierii machedoni, chitiţi să împartă cu clienţii lor din toate timpurile doar tămâia afuriseniei, dacă o exista aşa ceva… Acei comercianţi, unii adevăraţi, născuţi şi nu făcuţi, aveau piei de miel lipite direct pe tălpi, cu blana în jos desigur, ca să nu li se audă călcătura. Una nu mereu prietenă cu legea.

♦♦♦Câinele prinse din zbor bucata de lemn fără brumă de ură în priviri și-l înfipse dintr-o zvâcnire ca pe un par în pământul umed, continuarea firească a trupului omului, ca să susțină gardul care despărțea lumea lui de lumea noastră. După care – sărind gardul dintre cele două lumi – dispăru pur şi simplu, de parcă nu existase vreodată. Lăsându-l pe om înmărmurit, cu căciula căzută și ea de uimire pe ochii care nu reușeau să se mai închidă, ca şi cum acel par i se proptise între pleoape. Om năucit, rămas surprins într-o poziție de animal chircit de teamă, în așteptarea represaliilor meritate, știind totuși că nu are nicio vină. Din acea poziție, de semn al întrebării mirate, a pornit înspre poartă – culmea, mergând în urma umbrei sale – care părea să fie vie, în timp ce el părea că o susține de subțiori ca un necioplit arac umblător.

♦♦♦Ieși pe poarta rămasă deschisă parcă dintotdeauna, cu gândurile prinse în menghina întrebărilor fără sfârșit, punându-și capul pe nicovala încinsă a soarelui, pentru ca un ciocan izbăvitor să i-l crape în felii de pepene cu miez de Lună Nouă, din care să se hrănească, atunci când nu latră, toți câinii care privesc la ea.

SILVAN  G . ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *