Articol scris la vremea lui
PAROL!
♦♦♦Ar fi putut fi cel mult Ministrul Culturii, însă mai de grabă al culturii pe două rânduri în răsad deschis ( la pantaloni era să zic, pardon ), înghesuit chiar cu vrerea sa într-o bălegarniță. Sau, de ce nu, al mai multor culturi, aflate pe căi neștiute în seră descoperită – decapotabilă chiar, dacă ne constrîngem un pic imaginația cu cureaua. Evident una neîncălzită, deci răcită, de-i curgea nasul mai ceva ca alte Aleea jacta est! Ar fi putut să fie Ministrul Educației Culturii, însă s-a ajuns – pe jos – la un compromis și a fost propus și acceptat doar la una din ele, fiindcă amândouă sunt feminine. Dar, ce să vezi, zise orbul, că de auzit nici vorbă, zise surdul mutului – măi dragă oameni buni –buni de votat era să zic – într-o bună, dar rea zi, a fost… Cum, ce a fost ? A fost – în grabă, netam-nesam, pe nepusă masă, că nu permitea bugetul – a fost – ziceam – numit în importanta și – credem noi sperând – responsabila funcție de semi – prim ministru. Interimar adicătelea, e adevărat – a-nviat – însă la fel de adevărat este că nu a fost. Ce n-a fost? A, da, n-a fost uns cu mir nemțesc, că președintele – vorbind rar și gândind pe măsură – așa, pentru păstrarea echilibrului tăcut – nu-l avea la el, ci la ea, care era … doar ea știa unde. Prin urmare a fost doar îngăduit așa și așa, dar mai mult așa, de voie de nevoie. Cu toate că el nu poate fi decât cel mult secund, dar – și în acest caz doar așa, un felul doi de secund – unul amestecat printre firele de nisip, nelipite între ele bineînțeles. Nisip care curge, evident cu el cu tot, dintr- o clepsidră secundară și intră în pântecul gros al alteia, care, la rândul ei, nu se vrea neapărat principală, ci mai de grabă una care să fie cel mult cumva nesecundară dacă se poate. În orice caz un secund care să semene un pic de tot măcar cu el, cu secundarul ceasului, dacă tot ne apropiem cu gândul de timp. Hai că-mi place cum am adus-o din condeiul pixului! Exact la timp!
♦♦♦Și culmea „tupeului obraznic” – al meu desigur – nu știu cum naiba s-a întâmplat și pe unde-am colindat, dar abia zilele și mai ales nopțile astea am aflat ce n-aș fi dorit să aud vreodată. Anume că – acest popândău era să zic – vine pe vine, de parcă s-ar duce, cumva pe șest, ducând degetul arătător acolo unde trebuie, adică perpendicular pe buze. Vine așadar, călărind mârțoaga Marei – Fefeleaga adică, cea politică – răsărind subit direct dintr-o nouă ( răsărădniţă, era să zic ) formațiune. Una neformatată încă, fiindcă n-are nici bază nici acid şi nici măcar vreun pic de rid, că de, e tânără. Recte din partidul numit dorință ca și tramvaiul, denumit aproape bășcălios – cu un cuvânt împrumutat de pe marginea de sus a șanțului – adică ALDE.
♦♦♦ALDE de-ai lui Tăriceanu, fost când Duriceanu, când Moliceanu, care mai nou se crede Înțelipceanu, cel care fu împins de floarea ornamentală Crin, culmea, cel niciodată înflorit, pe scări.
♦♦♦Dar nu în sus, ci pe ușa pe care scria cândva numele său, primind un şut cu şpiţul care l-a nimerit exact acolo unde trebuia, împins aşadar afară din Pe Ne Le cocoșului. Cocoșelul – vorba cântecului – jumulit ulterior la exterior de pontosul Ponta cu stânga, a fost de fapt dreaptaciul șef al partidului, adică veștejitul înainte de termen Crin. Ce ironie istorică contemporană, domnule profesor de ce ziceam mai înainte. Înainte, dar totuşi în era noastră, cea ruşinos de modernă.
♦♦♦Acest ALDE este un smoculeț de partid cu alură de ruptură, putem spune chiar de fractură. În cazul – acuzativ – de faţă a osului pubian – nu, nu vă prea rușinați – cauzată de greaua autonaștere. Dar – în același timp, ca să fim corecți, de parcă ar interesa pe cineva – având în vedere (a, care ne cam lasă ) și câteva mișcări de trupe. Şi mai ales de trupuri, destrupate de la alte partide, venite prin transfer în interesul deserviciului, cu care făcură înainte de clisură de-o strânsură. Și uite aşa şi-aşa – reuniți într-un snop politic – și-au scuturat aurul norocului moştenit de la adevăraţii oameni politici ante şi interbelici. Unde altfel decât pe treptele din fața pantofilor baschetbalistului, care între timp a renunțat la acest sport pentru a fi rezervă de pilot terestru, fiindcă are genunchii moi. Căci moi – en francias, s’yl vous plais – ( moa adică ) sunt viața toată! Play boy-ul de la Adesgo, Înțelipceanu, pe vremea când nu era ce crede că ar putea fi, fiindcă făcea ce i se spunea, ca toţi prezentatorii, face parte din cealaltă clepsidră. Însă una inversă, ca și caracterul deținătorului de nisip, nisip care curge de jos în sus, în mod evident împotriva timpului și a firii, că ne face să ne ieșim – fie și pe la intrare – din fire.
♦♦♦Dl. – să-i zicem în glumă prim ministru – este o apariție, în cel mai bun caz hilară, ca și cum ar fi un elev bătrân cu fața tânără, cu perciunii lipiţi cu gumă de mestecat – rămas cu guma-n buzunar repetent ani la rând – ca Bulă de exemplu. Unul care a șterpelit catalogul din cancelarie (a guvernului adică) și se prezintă, aranjându-și tacticos nodul lipsă de la cravată, în fața adevăraților elevi, dându-se drept profesor strâmb. Acest obosit și speriat popândău de câmp, Câmpeanu pe numele său de om, se preface că face pe dracu-n patru și face pe dracu ghem, adică mai nimic. Și totuși am rămas cu ceva, cu o lună din viață lipsă. Îmi cer scuze, aici ar fi trebuit să fie de fapt un moment trist, însă m-a luat mâna pixului prin surprindere și n-am mai putut s-o oprescu.
♦♦♦Dar, cum orice lună are un număr finit de zile și luna noiembrie s-a sfârșit chiar înainte de finit, așa că infinitul popândău cu joben roșu ( la culoare era să zic! ) s-a întors din nou pe câmp. Așteptând vremuri mai bune și – de ce nu – mai lungi. Sau poate şi mai groase pentru zilele geroase, de ce nu?
♦♦♦Permiteți o întrebare ne-câmpenească? Oricum eu o pun: De ce îți bați joc de noiembrie, Doamne!
popÂNDĂUL diN COTROCENI
S g. E