Zâmbetul râsului

♦♦♦Acest lucru se întâmplă când nu-i sunt toate oile acasă, sau nu are toate ţiglele pe casă cum se spune şi drept urmare îşi pierde din relaxarea specifică. Şi atunci se restrânge, se micşorează – crispându-se într-un zâmbet jenat, mai de grabă un rictus ca de durere, provocată de lipsa normalităţii. Cu care este obişnuit. El, cel atât de vesel altfel.

♦♦♦Este vorba de râsul ca stare, ca gest facial, însoţit la mică distanţă de o sonorizare mai mult sau mai puţin zgomotoasă, în orice caz una destul de auzibilă, chiar dacă uneori enervabilă.

♦♦♦S-a făcut de râs zâmbind, doar zâmbind. El, ditamai râsul, nu a putut să schiţeze decât un amărât de zâmbet. Tare supărat trebuie să fi fost .

♦♦♦Celălalt râs, animalul, nu zâmbeşte niciodată. În mod normal. Dar pentru noi – în mod cu totul excepţional – o face. E adevărat, mai mult rânjeşte, parcă un pic dispreţuitor – amuzat la auzul rugăminţii noastre. Cea pornită din adâncul minţii. Iar în cazul meu personal şi din adâncul inimii. Ei, ce părere aveţi, nu-i aşa că vă place minciuna ? Şi dacă vă place de ce nu zâmbiţi, ci doar rânjiţi ? Râşilor !

♦♦♦Dar, după ce se priveşte în oglinda împrumutată prin prin mijloace specifice lumii animale de la Fernando, prietenul lui Alex. Cum care Alex ? Prietenul lui Fernando, evident ! Aşadar, văzându-se cum arată, râsul îşi puse labele pe pântec şi izbucni într-un râs isteric. Asta fiindcă nu avea arsenic. Şi e normal să râdă în aşa hal când îşi vede surâsul jalnic, de parcă nu e el, ci pisica sălbatică, domesticită cu forţa de apărătorii patriei. Scuze, asta e staţie de metrou ! De cruduţa Codruţa am vrut să zic, dar, exact când voiam să deschid gura mi-a intrat ceva, de fapt cineva pe gât. Era tocmai un ,, tocmit ” de fratele vitreg al miresei, un cunoscut prieten ( ul la nevoie se cunoaşte ). Era camuflat în ceva de mâncare (care pe care). Acel ceva era învelit în tablă, furată de la tablagiii care şi-au aruncat caşchetele, vorba lui nea Puiu, peste gardul de la Palatul de Gheaţă de la Cotroceni.

♦♦♦Culmea este că cei doi ( şi-un sfert) râşi atunci când s-au întâlnit absolut dintr-o întâmplare programată din timp au râs unul de celălalt de s-au tăvălit pe parchet, nu alta. Cum, care Parchet, păi ce, nu ştiţi şi voi care ? Şi văzându-ne şi pe noi râzând au zâmbit larg spre noi, cei vechi. Şi lung, desigur. Şi mai zâmbesc şi astăzi, dacă le dau eu voie. Şi – generos cum sunt – nu le dau !

♦♦♦În schimb le dau voie să nu mai râdă ca proştii !

râsUL  diN   COTROCENI

S  g.  E

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *