( Repost ) Zâmbetul râsului

♦♦♦Acest lucru se întâmplă când nu-i sunt toate oile acasă, sau nu are toate ţiglele pe casă cum se spune şi drept urmare îşi pierde din relaxarea specifică. Şi atunci se restrânge, se micşorează, se îngheboşează – crispându-se într-un zâmbet jenat, mai de grabă un rictus ca de durere, provocată de lipsa normalităţii. Normalitate cu care este atât de obişnuit. El, cel atât de vesel altfel.

♦♦♦Este vorba de râsul ca stare, ca manifestare, ca gest facial, însoţit la mică distanţă, practic concomitent, de o sonorizare mai mult sau mai puţin zgomotoasă, în orice caz una destul de auzibilă, chiar dacă uneori enervabilă.

♦♦♦Având o altă stare, chiar nefirească, pur şi simplu s-a făcut de râs zâmbind, doar zâmbind. El, ditamai râsul, nu a putut să schiţeze decât un amărât de zâmbet. Tare supărat trebuie să fi fost.

♦♦♦Celălalt râs, animalul, nu zâmbeşte niciodată. În mod normal. Dar pentru noi – în mod cu totul excepţional – o face. E adevărat, mai mult rânjeşte, parcă un pic dispreţuitor – amuzat la auzul rugăminţii noastre. Cea pornită din adâncul neprofund însă al inimii. Ei, ce părere aveţi, nu-i aşa că vă place minciuna ? Şi dacă vă place de ce nu zâmbiţi, ci doar rânjiţi ? Râşilor ! Aici ar trebui să-mi cer scuze, dar mi-e lene.

♦♦♦Brusc contrariat, dar relaxat, se priveşte în oglinda împrumutată prin mijloace specifice lumii animalelor de la Fernando, prietenul lui Alex. Cum care Alex ? Prietenul animalelor, evident ! Aşadar, văzându-se cum arată, râsul îşi puse labele pe pântec şi izbucni într-un râs isteric. Şi e normal să râdă în aşa hal când îşi vede surâsul jalnic, de parcă nu e el, ci pisica sălbatică, domesticită cu forţa de apărătorii patriei. Scuze, asta e staţie de metrou ! De cruduţa Codruţa am vrut să zic, dar, exact când voiam să deschid gura mi-a intrat ceva, de fapt cineva pe gât. Era tocmai un ,, tocmit ” de fratele vitreg al miresei, un cunoscut prieten aş putea spune. Era camuflat în ceva de mâncare, un fel de ceafă de peşte la grătar. Acel ceva era învelit în tablă, furată de la tablagiii care şi-au aruncat caşchetele, vorba lui nea Puiu, peste gardul de la Palatul de Gheaţă de la Cotroceni.

♦♦♦Culmea este că cei doi (şi-un sfert) râşi, atunci când s-au întâlnit absolut dintr-o întâmplare programată din timp, au râs unul de celălalt de s-au tăvălit pe parchet, nu alta. Cum, care Parchet, păi ce, nu ştiţi şi voi care ? Şi văzându-ne şi pe noi râzând au zâmbit larg spre noi, cei vechi. Şi lung, desigur. Şi-ar mai zâmbi şi astăzi, dacă le-aş da eu voie. Şi – generos cum sunt – nu le dau !

♦♦♦În schimb le dau voie să nu mai râdă ca proştii !

râsUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *