( Repost ) – Eminescu nu mai este ?

♦♦♦Aş fi vrut să scriu o poezie la moartea lui Eminescu. Atunci însă. Dar, cum s-a născut prea devreme, sau eu prea târziu, n-am apucat să-i respir versul în stare crudă, proaspătă, să inspir o metaforă din creaţia sa și să expir recunoștință. Iar acum – la o distanță de timp întristător de lungă – nu mai îndrăznesc decât să-mi furişez privirea peste umărul său nevăzut, să trag cu coada ochiului la poeziile sale şi să-i sorb vorbele scrise cu geniu neegalat.

♦♦♦Cuvintele pe care îmi doresc să le spun despre el nu au legătură cu moartea. Pentru că după ce ni l-a luat – doar atât a putut face hâda ! – după aceea nu a mai avut nicio o putere asupra lui, ba din contră, acum este mai viu decât oricând. Fiindcă, de mai bine de 125 de ani, în fiecare zi de 15 iunie el învie puțin câte puțin. Iar ea, moartea – lovi-o-ar şi pe ea !- moare de ciudă!

♦♦♦Da, Eminescu ESTE ! Mă întreb ce trebuie să facem ca să-i merităm trăirea. Ce, nu știați că el trăiește permanent? Sau, dacă aţi ştiut, cum de v-aţi permis să uitaţi ? În primul rând trebuie să simțim nevoia să-l citim, să-l recitim, să-l recităm, să-l intonăm, să-l slăvim, să-l trăim. Şi să-l iubim, dacă ne permite. Doar dacă ne permite. Şi nu neapărat tuturor… Îi conjur pe românii nerecunoscători să ia aminte şi să execute zi de zi, clipă de clipă cele spuse mai înainte! Iar pe Eminescu îl rog să fie din nou îngăduitor, să ne ierte şi să ne permită să-l iubim.

♦♦♦Pentru că am mai scris despre el în alte împrejurări şi pentru că simt că nu va refuza, am să-mi permit chiar acum să-l strâng în braţe peste timp, cu recunoştinţa prietenului, care – sper – m-ar fi lăsa să-i fiu. Ca să pot să-i miros ,,Floarea albastră de la reverul poeziei, să-i curăţ pana cu care a scris ,,Dulce Românie”, iar el, mergând cu paşi agale, să-mi arate aleea plopilor fără soţ, adică nepereche, întocmai ca şi el. Şi încă ceva, la care visez de mult, de când am auzit prima oară numele lui, dar pe care parcă-l știam dintotdeauna. Aș vrea să-l rog, să-l implor să-mi permită să-i fiu cal la diligența care-l duce la Viena. Iar la întoarcere, ciulindu-mi urechile a uimire, să-mi povestească despre boemia sa, despre iubirile sale şi – înainte de a ajunge din nou în țară, încă de la trecerea graniţei – să-mi spună câte ceva despre Schopenhauer.

♦♦♦După care, odihnindu-se preţ de o poezie, să continue să scrie cu aceeaşi vervă şi sarcasm despre relele şi răii vremii, chit că duşmanii săi de atunci, de ieri sau de azi vor încerca să-l omoare încă o dată. Mereu pe 15 Iunie. Zadarnic. Nu poţi ucide o pasăre cântătoare!

♦♦♦Nu fiţi trişti, Eminescu s-a născut ca o dimineaţă, una purtătoare de Luceferi, şi aşa va rămâne veşnic!

♦♦♦Pentru că acestei păsări nu o să-i ia nimeni zborul, iar pentru noi toţi, chiar şi pentru detractorii săi cei mai acerbi (doar atât !, din respect pentru ,,pasăre”), pana din aripa sa fermecată mai scrie încă.

SILVAN  G.  ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *