Îmbrăţişare cu ochii

♦♦♦În urmă cu vreo două săptămâni am văzut ceva la televizor despre care am vrut să scriu chiar în acea seară, dar fiind prea emoționat n-am reușit și abia acum, după atâta timp, simt că sunt în stare să o fac. În acea seară întreaga suflare care s-a aflat în sala de spectacol sau în fața televizoarelor a lăcrimat, mai puțin cea care a smuls acele lacrimi… Ba chiar a zâmbit, deloc superior însă, ci doar cu superioritatea celui al cărui suflet e o continuă bucurie, o continuă poezie, a celui care a câștigat deja lupta cu propriul destin trupesc, învingător ieșind de departe cel spiritual. Și este un copil încă, o domnișoară cu o voință care lipsește multora dintre noi, un talent multivalent revărsat în activități vocaționale în care sunt strict necesare chiar membrele care să le săvârșească.

♦♦♦Încă de la apariția pe scenă, din prima clipă, ne-a îmbrățișat cu ochii și ne-a ținut strâns chiar și după terminarea numărului artistic, susținut cu vocea și cu degetele de la picioare, alergând delicat pe clapele pianului cu care se acompania.

♦♦♦Cei prezenți în sală se uitau cu firească uimire unii la alții, neputând să-și stăpânească ochii să adune sub pleoape roua lacrimilor, izvorâte de dincolo de normalitatea cu care acei oameni sunt obișnuiți în viața de toate zilele, cea atât de anormală altfel. În timp ce, de la înălțimea scenei, dar mai ales de la înălțimea performanței artistice cu adevărat unice, doi ochi mari, senini, calzi, generoși ne mângâiau sufletele deja încântate de prestația sa.

♦♦♦Pe mine cel puțin acei ochi luminoși mă urmăresc permanent, obligându-mă să nu uit ce au transmis sufletului meu desfrunzit și care simt că are nevoie de acea lumină pentru a călători spre locul arătat de acei ochi. Ochi care nu mă lasă să mă rătăcesc, fiindcă îmi arată potecile de pe care alungă întunericul nopții să văd unde îmi așez pașii nesiguri, șovăitori.

♦♦♦Multe ore mai târziu, în adâncul odihnitor al nopții, unul din misterioșii vestitori cerești a apărut, odată cu dunga zorilor, plutind către mine în fruntea nenumăratei sale oștiri. El a găsit cuvânt de deșteptare în urechea celui adormit, a mea adică, făcându-mă să mă ridic și să rostesc – nici eu nu știu de ce – un nume, doar atât : LORELAI.

♦♦♦După care am căzut într-un somn liniștit, fără coșmaruri, doar cu vise în care eram înconjurat de îngeri, în mijlocul cărora cînta la pian cu degetele de la picioare, îmbrățișându-mă cu acea privire mîngâietoare, un înger aflat deloc întâmplător printre noi. Unul trăitor aici, pe pământ.

SILVAN  G.  ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *