Desîmbătarea

♦♦♦Mă opresc din mers, din mersul meu clătinat, inconfundabil, cel care duce spre nicăieri, mă prind cu ambele mâini de baierele burţii, mă uit cu ruşine de mine în pământ, unde nu văd decât degetele-mi ieşite prin ceea ce au fost cândva încălţări, mă proptesc zdravăn pe picioarele dinapoi şi răcnesc cât pot de tare, ca un apucat: îmi dă cineva un pahar cu apă, ca să-mi curăţ otrava băută o viaţă?

♦♦♦În mod neaşteptat toate ferestrele se deschid, iar cele deschise deja nu se închid şi cea mai mare mirare e că nu aud niciun cuvânt nepotrivit, nicio atitudine de indignare, nicio huiduială. Mă gândesc că ar putea fi ceva în neregulă, poate că tocmai s-o fi terminat vreun meci de fotbal şi microbiştii, rămaşi fără microb şi fără glas, şi-au epuizat întreg arsenalul injurios. Toţi bărbaţii, dar şi femeile aflate în spatele lor, ca la olteni, mă privesc candid, prietenos, aproape cu milă, umană era să zic şi se reped cu toţii să-mi aducă fiecare câte un pahar. Care cu vin la trei sferturi (dintr-un litru !), cu whisky făcut în casă ( în casa de pariuri), cu palincă de Bihor ( de la Nea IMI, pentru cunoscători, că el nu e băutor !), alţii cu cognac franţuzesc adus tocmai din Zanzibar, un fel (ul doi) de Courvoisier combinat cu vin ars de Vrancea, având însă aceeaşi culoare, adică de culoare. Iar unii, ceva mai hâtri, chiar dacă mai sărmani, fiindcă nu prea aveau bani, au adus paharul gol. Gol, dar plin de omenie, întrebându-mă cu maximă prietenie şi seriozitate (e adevărat, ceva mai puţină, fie vorba-ntre noi şi voi) ce n-am păţit. Asta mi-a plăcut cel mai tare, m-a făcut să râd pentru tot restul vieţii. Auzi tu întrebare, ce n-am păţit! Colosal ! Vedeţi dumneavoastră, numai băuturi fine, care mai de care mai rafinate, mai scumpe, mai tari, oamenii crezând că, aşa cum se spune, cui pe cui se scoate, iar apa nu e nicidecum un remediu atunci când îţi este prea amară viaţa.

♦♦♦Dar eu vreau apă, să-mi curăţ, să-mi spăl amarul vieţii, vreau un pahar mare cu apă, mai mare decât tot amarul vieţii mele otrăvite, pahar din care să beau cu sughiţuri, înecându-mă cu valurile ei nesfârşite, ca apoi să aştept cu capul rezemat în deşt, în tihnă, efectul dorit. Poate, poate… Cum să-i fac să înţeleagă de ce anume am eu nevoie, ce-mi doresc cu adevărat. Ei nu vor înţelege niciodată.

♦♦♦Le mulţumesc oamenilor pentru compasiune şi pentru paharele oferite, acceptându-le pe toate; de fapt asta mi-am dorit, aşa-i că v-aţi prins? O parte din paharele goale le-am dat la schimb celor care mi le oferise tot goale, aşa de-al dracului, să vadă şi ei că au de-a face la rândul lor cu un şi mai mare hâtru. Însă mi-au mai rămas destule, aşa că le-am dus la groapa de gunoi uman de la Glina şi le-am vândut la preţ de dumping unor oameni de culoare incertă, iar cu banii obţinuţi prin muncă era să zic, prin hoţie cinstită aş putea zice, mi-am cumpărat apă, toată la sfert de litru, Perrier, la sticlă desigur. Că tare mă ardea la lingurică !

dES  îMBăTATUL  diN  cOTROCENI

S  G.  E

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *