Nebunul din capătul străzii normale,
(Am putea gândi: halal normal !)
Se poartă, hai să spunem, în mod firesc.
Însă, doar până la jumătatea drumului,
Acolo redevine normal, adică nebun.
Iar partea cealaltă, de la capătul străzii,
Îl privește cu o înţelegere tăcută.
Strada, singură, fără trotuare, îngustă, tristă,
(Normal, desigur, fiindcă aşa s-a născut,)
Nu se arată deloc mirată, deloc contrariată,
I se pare normal şi drept dovadă, însoţindu-l,
Îi urează fără nicio reţinere: drum bun!
În celălalt capăt îl așteaptă, privindu-l altcumva,
Ușor bizar, dacă nu cumva chiar anormal,
Partea care se autointitulează nefirescul.
În acest fel se prezintă, privind din depărtare,
Depărtare care totuși pare atât de aproape.
Strada, aceea singură, de care vă vorbeam,
În întregul său, ca semn al sensului unic,
Îl îmbrățișează entuziastă, surâzând şăgalnic,
Înnebunind de plăcere la rândul ei. Ea, normala.
O plăcere care, iată, este firească la urma urmei.
SILVAN G. ESCU