Umbra

Am întâlnit o umbră nemaivăzută,

Umbla de una singură, neînsoţită,

Bântuia aiurea pe străzi, fără vreo ţintă.

Am privit-o nedumerit, contrariat,

Neştiind a cui umbră ar fi putut să fie.

 

Văzându-mă, nu s-a arătat surprinsă,

S-a uitat la mine cu ochi de văzduh,

Doar puţin intrigată de uluiala mea,

Brusc mi-a făcut semn cu umbra mâinii

Să tac, să nu scot nici măcar o silabă.

 

Apoi, din senin mi-a întors spatele,

S-a depărtat alergând zăludă, despletită,

Lăsând în urmă o altă nefirească umbră,

Întocmai ca o dâră ceţoasă, difuză,

Era umbra propiei sale umbre, sumbră.

 

Am alergat înfiorat pe urma paşilor săi,

Mergea tare abătută, de gânduri strivită,

Arăta cu mult mai întunecată şi-n vârstă,

Ca o biată bătrână-ncovoiată umblătoare,

Ce părea chiar a fi mirată de cum arată.

 

Poate a înţeles că este doar o ciudăţenie,

O stingheră, o bizară umbră a nimănui,

O umbră umblând mereu rătăcitoare,

Fără stare, aflată în permanentă căutare

A cuiva căruia să-i fie devotată umbră.

 

SILVAN  G.  ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *