♦♦♦Noi, oamenii, ne dorim să avem parte de lucruri frumoase în viaţa noastră, să fim înconjuraţi de lumina pozitivităţii, pentru binele nostru, sau a celor din jur pe care îi iubim sau îi preţuim.
♦♦♦Însă, pentru a junge la ea, la pozitivitate, este necesar să avem o structură corespunzătoare, genetică, dar asta nu este întrutotul suficient, avem nevoie de educarea voinţei şi abia după aceea e posibil să reuşim depăşirea tuturor barierelor, cu blândeţe însă, obligatoriu cu bun simţ, dar mai ales cu înţelepciune. Dar cum ajungem la ea, la înţelepciune ? Un răspuns, cu mai multe ramificaţii, ar fi următorul : în primul rând să ne dorim, apoi să cumpănim, după care să alegem şi – nu neapărat în ultimul rând – să tolerăm. Ce ? Orice. Oricând. Oricui.
♦♦♦Am certitudinea că dacă ne apropiem de ea, de pozitivitate, într-un fel anume, simţim – şi nu este doar o simplă impresie – că printr-un efort de imaginaţie – atât cât să ne permită tangenţa cu ea, una aproape concretă – putem să dăm o formă utilă, armonioasă gândului în alergarea lui cu bună ştiinţă spre normalitate. Acea normalitate atât de necesară în a ne asigura stabilitate emoţională şi pe care în mod cât se poate de firesc să o putem transmite celor spre care ne dircţionăm gândul, sau cu care interacţionăm într-un fel sau altul.
♦♦♦Întrebarea principală care se pune: este oare posibil ca, presupunând că reuşim să ajungem la această pozitivitate, să-l putem influienţa în sensul dorit, urmărit, pe cel care este fundamental negativ, care vede doar în negru totul, care are o anumită voluptate a putregaiului, a urâtului, a răului. Nimeni nu poate garanta o asemenea determinantă schimbare în modul fundamental de viaţă a unui astfel de individ, dar încercarea trebuie neapărat făcută, fiindcă ea este latura normală, cea care face parte din structura acelei pozitivităţi şi este posibil ca, perseverând, până la urmă acea încercare să aibă sorţi de izbândă.
♦♦♦Dar ce se-ntâmplă când se întâlnesc două persoane care ating în acelaşi timp acea normalitate pornită din acelaşi gen de stabilitate emoţională şi care ajung să aibă concomitent acelaşi grad de pozitivitate de care vorbeam ? Se naşte o pozitivitate superioară, ca şi când s-ar însuma cea a celor doi, şi astfel s-ar consolida, conducând la o stare emoţională înaltă, greu de atins de unul singur? Sau pozitivitatea unuia, poate mai puternică, sau doar mai dinamică, ar înghiţi-o pe a celuilalt ? Greu de spus. În orice caz din conjugarea pozitivităţii celor doi va izvorî o lumină, benefică ambilor, dar şi altora. Şi – cu certitudine – acea lumină se va revărsa şi asupra celor din preajmă.
♦♦♦Ne putem măcar propune să avem parte de aşa ceva?
SILVAN G. ESCU