Cotrocenism–Prioritate de stânga

(Fiindcă nu pot uita…)

Privind din dreapta…

PRIORITATE DE STÂNGA

♦♦♦Adică inversul normalităţii, acel invers pe care ei, se ştiu ei care, dar îi numim şi noi fiindcă mai avem ceva bun simţ prin sacoşele de rafie, recte cei de sub subsoara mâinii stângi, îl cred firesc având în vedere – vedere fină prin fanta de lumină a politicii – că au ocupat tot drumul lăsat liber de cei pe care unii din noi, pe care ei ne-ar putea crede iresponsabili, acei noi care ne permitem să-i considerăm liberi de responsabilitate.

♦♦♦Aceia, liberi de judecata gîndirii aş putea zice, care acum, văzând ce aud şi mirosind ce simt, adică acea prăjeală dată de acidul care se scurge pe bază, pe baza obrazului ca şoriciul apetisant pe care l-au preferat participării la vot, au avut proasta inspiraţie, ca o respiraţie urât mirositoare, să creadă că se poate şi fără prezenţa lor, cam ca la şcoală să zicem.

♦♦♦Acum, de fapt atunci, cu câteva luni în urmă, văzând şi simţind ce am spus mai sus, nemulţumiţii, tineri în majoritatea lor, s-au pus în mişcare brauniană având ochii ieşiţi din orbitele pământeşti de atâta indignare. La fel ca becurile bulbucate ale lanternelor moderne încorporate în armata telefoanelor mobile fixate pe cerul imobil, impasibil la ce se întâmplă pe pământ. Şi au făcut-o în încercarea lor tâmpă, disperată de a se opune cu toată forţa neputinţei lor, aflată în strânsă colaborare cu netrezirea la timpul potrivit, chiar împotriva timpului.

♦♦♦Adică, acel timp când a sunat ceasul alegerii, a alegerii grâului pentru pâinea noastră cea de toate zilele de neghina întunecată, întinsă în toate cotloanele ţării, ţară mirată ea însăşi de atâta necunoaştere… Nemulţumiţi de propriile erori în primul rând, au coborât de pe trotuare şi s-au pus în calea tăvălugului guvernării, oprindu-se cu privirea plină de speranţă tremurândă pe cer. De unde cer cu ochii aprinşi de dor de altceva, vai, vă rugăm să ne iertaţi!, ca stelele să coboare pe pământul făgăduinţei şi cu puterea luminii lor solare să elibereze locul ocupat cu ştire, dar fără să ştie precis de ce, de cei care deocamdată, dar parcă dintotdeauna, nu ştiu să spună cuvântul care altfel le stă ca o broască râioasă jumătate în gât, jumătate în gură: ne-ajunge !

♦♦♦Acei năpăstuiţi ai sorţii, care prin votul lor de turmă fără cap deşi înţeleg puţin, tocmai de aceea vorbesc mult şi zgomotos, până li se umflă venele de pe ceafa asudată de-atâtea lipsuri… adunate. Aşa cum o fac şi eu, care mă pricep mult mai bine la scădere şi chiar dacă vorbele le înmoi în cerneala pixului şi le aştern la picioarele colii de scris, nu de alta, dar ca să aibă alţii ce vorbi despre ele, poate pentru că nu au curajul scrisului.

♦♦♦Ca nu cumva să aţipească de atâta adunătură de capital, împrumutat de la Marx, cel pe umerii căruia stă cocoţat ştim noi cine, şi să se înţepe în rezerva pixului.

♦♦♦Acest vehicul politic cu prioritate de stânga are două volane la care nu şade nimeni, poate de teamă să nu li se ridice (DNA-ul, la modul impersonal!) permisul.

♦♦♦Şi tot din păcate – deşi prima dată n-am zis ! nu are nici motor şi, culmea, nici frână, normalnâi, ca să nu poată fi oprit. De urnit se urneşte natural, împins fiind de vântul groazei, stârnit de vânturile bieţilor pensionari, cei care au votat printre pârţuri, unele dintre ele chiar entuziaste.

♦♦♦Trist şi cu voinţa fleaşcă îmi bag… nu, asta o face un domn ziarist care nu mai e… eu îmi bag doar mâna. În buzunarul de la piept, de la pieptul păros al partidului care miroase rău a trandafiri cu firul scurt şi ce credeţi că găsesc eu acolo ? Doar (!) un portofel plin, cu goluri era să zic, dar nu zic. Plin ochi, de se revărsa zgomotos (de la mărunţiş cred !), aşadar, plin cu tot felul (principal, desigur) de promisiuni, care mai de care mai ademenitoare, mai ceva ca Circele lui Ulise, că-ţi era mai mare dragul să nu-l crezi până nu-l deschizi… la fermoar.

♦♦♦După ce le-am pipăit îndeaproape, aproape cu neobrăzarea TIRistului plecat demult de-acasă, mi-am dat seama ( bine că nu mi-am făcut-o! Încă.) de faptul că sunt prea moi la atingere, ba chiar un pic gelatinoase, de parcă erau meduzele fantelui de la malul mări(e)i sale.

♦♦♦Aşa că ceva neidentificat încă, mă îndeamnă, trăgându-mă de mustaţă, să fiu circumspect, nu neapărat Contra Gică ! şi să mă gândesc că ar fi prea frumos, cu condiţia să nu fie prea neurât. Aşa că stau cuminte, cocoţat în vârful căpiţei şi cu sfârcul lăptos al neîncrederii în colţul lăsat al gurii şi privesc cu ochii închişi la tabla de materii prime, imaginară desigur.

♦♦♦Nici nu trebuie să deschid ochii ca să văd ce n-ar trebui, aşa că mă uit cu ochii-nchişi pe gaura neagră pe care se străduie s-o dezmenghineze din strânsoarea timpului şi s-o albească acei superspecialişti în lasăre. Poate fi şi în lăsare, că tot aia ar fi.

♦♦♦Şi văd că e tot la fel. Ba chiar mai întunecată. Dar îmi place ce nu văd, că oricum m-aş fi uitat la nimic, deşi ceva-ceva, pipăind măcar, tot mai simt. Însă, cu certitudine simt că văd ceva ciudat în interiorul, întunecat deja, al minţii mele, dar, luându-mi libertatea de a fi un pic corect mi-e teamă că aş putea să vă mint. Iar voi, care nu aveţi nicio vină şi nu sunteţi membri cotizanţi ai obrăzniciei mele, n-aveţi niciun motiv să mă credeţi.

ÎnTUNericitul  diN  cOTROCEnI

S  g.  E

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *