Târziu, îndată

 

Într-o zi mi-am aruncat privirea spre cer,

Brusc, în timp ce urca, s-a izbit de nori.

Nedumerită, s-a împrăştiat în mii de ochi,

Din care încă mai plouă şi-n ziua de azi

Adevărate, nesfârşite furtuni de durere.

 

De atunci, de fiecare dată când plouă,

De teamă, mă adăpostesc sub pleoape.

Dacă aţi uitat cumva, am să v-amintesc,

Cu blândeţe, este vorba de un loc anume,

Este locul acela, de unde a plecat privirea.

 

Şi tot în acel loc aştept să treacă furtuna,

De fiecare dată în aceeaşi lună a anului,

Vă rog să nu vă supăraţi, nu vă spun care,

Am acestă-ndrăzneală, fiindcă e luna mea.

 

De atunci, din acea zi, stau cu capul plecat,

Fiindcă privirea îmi este vinovată de lacrimi.

 

SILVAN  G.  ESCU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *