De frica sfârşitului definitiv,
Ce e desigur tuturora iminent,
Ştiind că viaţa este dată-n dar,
De Cel Suprem, şi asta-i evident,
Oamenii, cuprinşi de panică
Se simt, şi fac ades atac de cord
Şi mor, mulţi dintre ei frecvent.
Cealaltă parte, cei mai numeroşi,
Ei chiar nu ştiu, mare greşeală fac
Crezând că scapă teferi, neatinşi,
Punând din timp peste destin capac.
Suprema renunţare – se spune-ades,
Se desăvârşeşte doar prin moarte,
Prin proaspăta neclintire-a trupului,
E izbăvirea cea finală, s-a-nţeles?
Dar cine-i acela care renunţă oare,
E omul, sau crudul timp că intervine?
În mod normal, la modul absolut
Pe-al nostru trup el pune stăpânire.
Şi-l poartă în cele patru vânturi,
Ca cenuşă, iar sufletu-l duce departe.
Ca unic arbitru de soartă investit
Doar duhul doreşte cu sine să-l poarte.
Şi totuşi, singurul rebel fără cauză şi acte,
Care nu ţine seama de timp, este gândul.
Aleargă întruna, oricând, oriunde doreşte,
Parcă o face-nadins, anume sfidându-l,
Se duce mereu înainte, aleargă sprinţar,
Pe-acesta, pe timp, pe gânduri punându-l.
Ba chiar se poate întoarce-n trecut, mai rar
Desigur, numai să vrea, cu tact evitându-l,
Dar gândul poate s-o facă numai o vreme,
Fiindcă-i firesc, moare şi el odată cu trupul.
Şi-n felul acesta în final constaţi pe a ta piele,
Fiind mostră de abur, în haos se-ntoarce sfârşitul.
SILVAN G ESCU