Unicitate

 

De frica sfârşitului definitiv,

Ce e desigur tuturora iminent,

Ştiind că viaţa este dată-n dar,

De Cel Suprem, şi asta-i evident,

Oamenii, cuprinşi de panică

Se simt, şi fac ades atac de cord

Şi mor, mulţi dintre ei frecvent.

Cealaltă parte, cei mai numeroşi,

Ei chiar nu ştiu, mare greşeală fac

Crezând că scapă teferi, neatinşi,

Punând din timp peste destin capac.

 

 

Suprema renunţare – se spune-ades,

Se desăvârşeşte doar prin moarte,

Prin proaspăta neclintire-a trupului,

E izbăvirea cea finală, s-a-nţeles?

Dar cine-i acela care renunţă oare,

E omul, sau crudul timp că intervine?

În mod normal, la modul absolut

Pe-al nostru trup el pune stăpânire.

Şi-l poartă  în cele patru vânturi,

Ca cenuşă, iar sufletu-l duce departe.

Ca unic arbitru  de soartă investit

Doar duhul doreşte cu sine să-l poarte.

 

Şi totuşi, singurul rebel fără cauză şi acte,

Care nu ţine seama de timp, este gândul.

Aleargă întruna, oricând, oriunde doreşte,

Parcă o face-nadins, anume sfidându-l,

Se duce mereu înainte, aleargă sprinţar,

Pe-acesta, pe timp, pe gânduri punându-l.

Ba chiar se poate întoarce-n trecut, mai rar

Desigur, numai să vrea, cu tact evitându-l,

Dar gândul poate s-o facă numai o vreme,

Fiindcă-i firesc, moare şi el odată cu trupul.

Şi-n felul acesta în final constaţi pe a ta piele,

Fiind mostră de abur, în haos se-ntoarce sfârşitul.

 

                                                  SILVAN   G   ESCU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *