♦♦♦Deşi ne-a dat totul, noi tot mai vrem, mereu şi mereu, ceva de la el, fiindcă ne-a obişnuit să primim şi pentru că nu ne simţim întrutotul stăpâni pe picioarele noastre, moi încă, având genunchii îndoiţi a umilinţa neîmpliniţilor, a neputincioşilor. Probabil, ori n-am înţeles ce a vrut de la noi, fie, cei care încercăm să călcăm pe urmele paşilor săi, nu suntem capabili să ducem mai departe ştafeta versului său niciodată repetabil.
♦♦♦De la el vrem totul, ba chiar şi dincolo de acest tot, nu ştiu cum, dar avem impresia că ne este încă dator, doar fiindcă i-am urmat…
♦♦♦Nu ne putem închipui pe altcineva care să fi încercat unduiri de sunete şi de ritmuri curgătoare, vărsându-se molcom într-un cântec şoptit cu superioară simţire artistică ca în versurile sale, cele de toată lumea nu numai simţite, dar atât de des şi de meritat reproduse în diverse momente.
♦♦♦Citiţi şi vă minunaţi! :
♦♦♦,,Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii…”
♦♦♦Doamne, pare atât de simplu, atât de firesc! Da, însă doar fiindcă a spus-o (scris-o) el. Iar aceste minunăţii de metafore, chiar dacă nu sunt comune, şi nu sunt, ele ar putea fi revendicate ca fiind ale tuturor, atât de directe sunt că par a avea întâietate în a înfăţişa ideea în întreaga sa goliciune pentru a fi exprimate unversal. În integralitatea lor, a ideilor exprimate în acest unic fel, acestea aparţin cumva tuturor, tocmai fiindcă ei se pot recunoaşte în ele.
♦♦♦Limbajul eminescian ne aparţine, mai exact spus ne folosim de el doar ca vorbe disparate, fiindcă altfel împerecherea fecundă şi orânduirea lor în versuri nu au cum să fie egalate. Încă. Sau poate niciodată.
♦♦♦Cine altcineva până la el a fost atât de vehement, dar nu strigând, ci înfierând, stigmatizând în versuri de o rar împlinită responsabilitate poetică şi politică ,, o lume de panglicari în ale ţării”, ,,fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii”, sforăitori de vorbe fără noimă despre virtute şi despre patrie, secii de fior naţional. Valabil şi astăzi.
♦♦♦Prin particularităţile verbale ale gândirii şi ale exprimării sale, Eminescu s-a distanţat într-atât de precursori şi chiar de contemporanii săi încât feţele lor literare, ale acestora din urmă, se estompează şi se pierd dincolo de orizont, în negura zărilor şi-a vremilor. Ei nevând decât vina de a fi trecut pe lângă ei lumina incandescentă a Luceafărului. El este veșnic trăitor în ,, secoli ce se torc”.
♦♦♦Cei mai mulţi dintre criticii de seamă ai literaturii române consideră că Eminescu nu şi-a încheiat opera, de parcă nu ar fi reuşit să-şi încheie toţi nasturii de la jiletcă. Şi asta pentru că au avut de ce anume să se agăţe (!) ca să nu cadă în plasa de susţinere a adevărului, crezând că sunt sprijiniţi de chiar vorbele Zeului:
♦♦♦,, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit” .
♦♦♦Reţineţi, ,,etern neisprăvit”, fiindcă există şi o eternitate a neisprăvitului, neisprăviţilor !
♦♦♦Dar Eminescu nu-i bagă în seamă nici după o veşnicie de ani, iar noi ar fi trebuit să ştim deja că el nu a putut fi niciodată mulţumit, având în vedere cât de mult ar fi putut oferi, aproape la nesfârşit. Asta nu înseamnă însă că nu a fixat pentru totdeauna în conştiinţa urmaşilor valoare estetică în cel mai înalt grad. Pe baza acestui grad el a obţinut cea mai înaltă funcţie în poezia românească dintotdeauna.
♦♦♦El a fost în egală măsură și gânditor adânc și poet profund. A fost atât de scurt în existență pe cât de îndelungat ca trăire literară și nu numai, a fost. De fapt este. Aproape veșnic.
♦♦♦Limba artistică a lui Eminescu sună deja altfel decât până la el și mult timp de-acum încolo, poate veșnic, de după el, fiindcă el a sintetizat toate acordurile făcute de înaintași, lăsând moștenire o limbă alcătuită din infinit de sensibile coarde ale geniului său poetic, înainte de toate național.
♦♦♦Am putea, dacă sufletul ne-ar vibra a poezie, să facem din 15 ianuarie cea mai importantă zi a anului, a neamului.
SILVAN G ESCU