Viaţa ca o scală

 

Cândva, demult, cu-ntreg norocul

De pe această lume fost-am cununat,

Şi-am fost – o vreme-ndelungată –

Un cuplu minunat, de toţi invidiat.

 

Dar partea  tristă-a roţii s-a-nvârtit,

S-a tot rotit şi în curând am constatat

C-am fost de cruda soartă premiat

Să fiu menţionat pe primul loc perdant.

 

Şi-n felu-acesta-mpovărat am tot ajuns

Adus de spate, ca o arcadă-ncovoiat.

 

În alergarea sa prin infinitul timp

Doar o privire scurtă destinu-a aruncat,

Dar şi aceea în întregime plină de reproş,

Ce  în mod sigur sugera că-s unic vinovat.

 

Cuprins de negre gânduri, m-am plimbat

Cu acul drept pe scala sinuoasă-a vieţii

Şi m-am oprit, absolut deloc întâmplător,

Cum mi-m dorit, exact în dreptul tinereţii.

 

Exact în puctu-acela-atît de minunat

Şi am palpat cu gândul sensul sorţii,

Iar la sfârşit de scală-am coborât discret

Şi obosit pe scara-ntunecată-a bătrâneţii.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *