Cândva, demult, cu-ntreg norocul
De pe această lume fost-am cununat,
Şi-am fost – o vreme-ndelungată –
Un cuplu minunat, de toţi invidiat.
Dar partea tristă-a roţii s-a-nvârtit,
S-a tot rotit şi în curând am constatat
C-am fost de cruda soartă premiat
Să fiu menţionat pe primul loc perdant.
Şi-n felu-acesta-mpovărat am tot ajuns
Adus de spate, ca o arcadă-ncovoiat.
În alergarea sa prin infinitul timp
Doar o privire scurtă destinu-a aruncat,
Dar şi aceea în întregime plină de reproş,
Ce în mod sigur sugera că-s unic vinovat.
Cuprins de negre gânduri, m-am plimbat
Cu acul drept pe scala sinuoasă-a vieţii
Şi m-am oprit, absolut deloc întâmplător,
Cum mi-m dorit, exact în dreptul tinereţii.
Exact în puctu-acela-atît de minunat
Şi am palpat cu gândul sensul sorţii,
Iar la sfârşit de scală-am coborât discret
Şi obosit pe scara-ntunecată-a bătrâneţii.
SILVAN G ESCU