Lacrimile unui erou rănit

♦♦♦Simpaticul ursuleţ Griezzy a fost de această dată ceva mai mic decât ursul Panda, pentru că evoluţia sa la cele trei bare fixe a fost exagerat de fixă, nu a mai fost atât de mobil ca altădată, iar inspiraţia i-a fost înlocuită de expiraţie. Şi totuşi, după ce a tras ceva aer şi sarea din lacrimi în piept, şi-a mai îndreptat puţin aplecarea ruşinii când a aflat că a fost ales – şi pe bună dreptate – jucătorul Campionatului European.

♦♦♦Cocoşatul de la Notre Dame, Blaise Matouidi, s-a dat mai mult cu Sagna pe luciul ierbii în căutarea Esmeraldei, care împrumuta numele unei mingi feciorelnice, decât să joace fotbal. În timp ce Paul Pogba – fotbalistul cu creierul de lut umed, aşezat deasupra frezei, a fost cu gândul CTP- ului mai mult la movilele de Lire Sterline pe care urmează să calce în ,,curândul apropiat” cu picioarele sale de cocostârc dintr-o specie rară.

♦♦♦Sagna s-a construit singur încă din timpul regulamentar al verii, uitând probabil de spusa lui Băsescu – că iarna nu-i ca vara, dar mai ales invers (am zice noi) şi s-a pus la dispoziţia lui nen’su Nani.

♦♦♦A gauche, Patric(e)iu Evra a făcut naveta cu Veta între cele două careuri nedezlegate, ducând în spate pe lângă Veta şi bagajul lui Quaresma, care – mare pişicher, derutându-l cu lacrimile false tatuate pe ambii obraji – îl oprea de câte ori ( de-atâtea ori) acesta vroia să pornească.

♦♦♦De Koschelniy ce să mai spunem, că săracul bogat abia dacă ştie cum să-şi pronunţe numele, că pe-al pletosului lusitan care le-a dat gol nici atât.

♦♦♦Un Titi, care îşi mai spune şi Umtiti a intrat de câteva ori între firele de iarba verde de acasă că de-abia se mai vedea, ascunzându-se parcă de ochii lui Messi, pe care urmează să-l alimenteze cu pase începând din toamnă, când se numără bobocii la Barcelona.

♦♦♦Coman, cu prenume de rege dat de el însuşi, Kingsley, nu înţelegea de ce are nume de român, dar se pronunţă franţuzeşte şi de câte ori avea mingea o întreba acest lucru.

♦♦♦Payet a fost de acestă dată o pitică glugă japoneză de paie din Ardeal, care s-a uitat lung prin propria gaură ca să vadă nodul de la cravata de dandy a lui Gino Infanttino, poate acesta i-o face un semn cu unghia arbitrului ca să nu-i mai numere în picioare.

♦♦♦Cu 10-12 min. înainte de expirarea celor 90 jucătorul cu nume de cognac, Gignac l-a înlocuit – prin metoda dragă rromilor, cea a substituirii – ,,pe taxa pe stâlp” a francezilor, pe numele său de prieten intim al lui Tătăruşanu, Olivier Giroud. Şi ar fi putut intra în istorie, dar sigur va intra în cea de biologie pentru că în penultimul minut de joc, după ce i-a fracturat coloana lui Pepe, printr-un dribling vecin cu nesimţirea, a ales să încerce să scoată bara din rădăcină, ca s-o planteze în Mexicul fotbalului său de acum.

♦♦♦În tot acest timp (Victor) Hugo Lloris, bravul portar de la intrarea pe Stade de France, se uita lung la scurtimea echipei sale, care se chinuia să respire, ca să nu se sufoce de neputinţă. Bietul căpitan, care se pregătea de luni bune să ridice cupa, a ridicat privirea a suferinţă. Pentru el, doar pentru el, păcat, mare păcat!

♦♦♦În ceea ce-i priveşte pe portughezi, aceştia nu şi-au dat seama în ce minut s-a fluierat startul meciului şi o vreme au alergat ca să se încălzească, deşi pentru asta ar fi putut să tragă una mică la măsea.

♦♦♦Portugalia a început cu adevărat meciul abia în prelungiri, când Cristiano Ronaldo le-a şoptit – în gura mare! – că acesta este momentul lor şi de aici începe adevărata călătorie spre izbândă. Şi timp de 30 de minute a fost superioară prin condiţia fizică, determinare şi fantezie, lăsându-i pe francezi să-i privească uimiţi şi neputincioşi, trăgând cu coada ochiului doar – doar l-or zări cumva pe Michel Platini în loja oficială care să oprească meciul şi să-l dea pierdut pentru Portugalia pe motiv de umilire în public.

♦♦♦Să nu uităm însă că un portughez, probabil obez, a descoperit Lumea Nouă şi a lăsat-o o vreme aşa, de se uitau indienii ca la alte alea, după care Franţa s-a căţărat pe umerii lui să vadă dacă Lousiana e frumoasă, că o vor soldaţii săi. Însă după puţin timp au fost nevoiţi să o vândă pe un pumn de dolari, care, fie vorba între noi, nici nu existau pe atunci. Au fost grăbiţi de englezii îmbrăcaţi în impecabile uniforme, garnisite cu suficienţa şi emfaza pe care urmaşii lor o manifestă şi astăzi.

♦♦♦Dumnezeu, după ce i-a sucit genunchiul încrezutului Ronaldo, cu ajutorul rusului cu nume de francez şi prenume de Medvedev, Dimitri Payet adică, i-a transformat lacrimile lui Cristiano în rugăciuni, iar la final, arătându-i cât este de generos, i-a pus pe umeri îngeri, care să-i înlesnească izbucnirea într-un început de plăcut nesomn, câteva nopți la rând.

♦♦♦Poate am spus prea puţine lucruri despre învingători, dar le las timp să se bucure, să golească această cupă plină cu şampanie, în speranţa că o să-mi rămână şi mie ceva.

♦♦♦În orice caz, portughezii au fost mai buni pe ansamblul meciului şi prin reuşita lor au stins lumina Parisului, lăsându-i pe locuitorii săi, obişnuiţi cu feeria oraşului lor, să plângă pe înfundate cu capul ascuns în bezna decepţiei.

♦♦♦Fără nicio intenție ironică acest articol început acum câteva zile a fost definitivat astăzi, exact de ziua națională a Franței, dar una-i una și alta cealaltă. Așadar, absolut întâmplător.

♦♦♦Deci, păreri de rău pentru naționala de fotbal, dar pentru 14 iulie din toată inima: Vive la France!

SILVAN  G.  ESCU