Agățat de bară

♦♦♦Cu o singură mână desigur. Și aia de lemn, dar un lemn care nu îngheță. Și explicația este foarte simplă, de fapt ar fi trebuit să vă dați singuri seama, sau să v-o faceți, mă rog, dar nu insist. Și dacă nu mă rugați tot o să vă spun la popă, pardon! la Zeus. Pentru că eu sunt brațul lipsă al Afroditei, scuze al lui Venus din Millo, dar mie îmi place mai mult Afrodita, fie și pentru că rimează. Nu vă spun cu ce, vă las să vă frământați, tați cu(-) tați.

♦♦♦Așadar, sunt acel braț lipsă cu care ar fi trebuit să mă legene, că în ultima vreme nu prea am somn. Am numai crap, cu care-ți crapi măselele, de fapt – ținând-o drept – cu pietrele pe care le ține-n gură ca să nu poată să fluiere după braconieri, transformați ad- hoc în brancardieri de cărat undițe.

♦♦♦Pentru că sunt un gen(ul masculin) de om care nu prea are regrete legate între ele, pot să mărturisesc cu nerușinare că n-are, mintea mea n-are prea tare ce să-și reproșeze în afară de foarte multe. Dar asta, adică aia, este o altă poveste. Pe care n-o veți auzi niciodată. Pentru că nu e dezlegată ( la pește, să zicem). Și cu toate astea, care nu se prea văd, pot spune – doar șoptit – că regret 85% restul de 15% din ce nu am făcut. Sau dres.

♦♦♦Îmi cer scuze că m-am depărtat din fața blocului unde nu locuiesc, dar unde am văzut o bară, care are o formă așa ca de cod oceanic, pardon, de bare, pe care nu poți să le citești pentru că e prea mult praf. Da, dar și foarte mult zgomot de la bătut. Dar nu covoare, că nu se mai poartă, lumea se îmbracă mai nou cu vechituri. Ci de la boxe, de la cele din subsol, de unde – evident, pe calea undelor – vine un sunet din boxe, watt- ice putem spune, de nu mai înțeleg ce-mi cere vecinul. Așa că-i răspund că n-am. Și așa și este. Ce? Păi, am uitat ce vroim să spun. Așa că vă las pe voi agățați de bară și eu mă duc la subsol să dansez cu lupii. Unul dintre ei fiind Lupu Rednic, care așa bine știe a cânta, o, mama mea! Dar mai ales navastă-sa.

♦♦♦Vai, oameni buni, vă rog să mă mai scuzați o dată, dar chiar am uitat de voi, că ce bine e să uiți, nu de alta, dar ca să nu înebunești, așa că mai bine îi înebunești pe alții, de exemplu pe voi. Dar îmi și vine să plîng de mila voastră, că tare trebuie să vă mai doară mâinile, stând atâta timp agățați de bară, însă, la urma urmei, ea de ce să stea singură și ne- pardon ! Doamne ce era să zic, dar nu zic, zic ce trebuie, Așadar, nefolosită.

♦♦♦Păi, nu-i păcat să ruginească, băi, agățaților de bară!?

SILVAN  G.  ESCU

Gândacul cu şapte vieţi

♦♦♦Într-o zi cu aspect de noapte devreme am văzut trei extratereştri şi încă unul care era ambidextru şi cu toţii păreau că vor să facă ceva. De fapt ei se luptau, se luptau cu echipamentul care stătea prost pe ei. Dar nu echipamentul era prost… Să zicem că nu era bine pus şi cam juca pe ei… dansând cu lupii.

♦♦♦Şi totuşi ei veniseră c-un scop, având cu ei şi un telescop, de fapt ceva telescopic pe care l-au introdus (vedeţi ce frumos vorbesc când scriu!), aşadar l-au băgat undeva. No, cum ar zice cineva, e musai să vă spui. Au venit în căutarea gândacilor migranţi dintr-o zonă curată şi fără curupţie (sic!) amândouă insuportabile, adică fără niciun miros. Îngrozitor acest nemiros!

♦♦♦După ce şi-au umplut tulumbele cu insecticid pur furat de la Condrea şi au cercetat toate faldurile canalelor şi-au pus cu toţii mâna-n cap, fiecare pe capul celuilalt, s-au scărpint îndelung undeva şi între timp s-a făcut seară. Aşa că au plecat nedumeriţi înspre casele lor de vacanţă, fiindcă intraseră chiar din acea seară în concediu de studii, promiţând că se vor întoarce când vor afla de ce au venit. Mai exact de ce nu au venit. Până atunci. Însă asta nu e treaba mea, nu e toată a mea.

♦♦♦Dar, surprize peste surprize, după niciun sfert academic s-au întors, spunând că au glumit. Sau şeful lor cu ei, n-am înţeles exact. În orice caz s-au apucat de lucru manual şi au tot pompat pân-au terminat soluţia, după care au pus apă minerală, că ştim cu toţii că are ţepi, adică înţeapă la limbă, dar nu ştiu dacă gândacii au aşa ceva. Limbă. Au terminat şi apa, apoi au pus mână de la mână, fiecare cu mâna în buzunarul celuilalt, că de, se aveau ca fraţii (Jderi) şi au luat ceva de băut ca să facă parastasul gândacilor. Virtual.

♦♦♦A doua zi au venit împreună cu şeful lor, toţi îmbrăcaţi elegant, mai puţin şeful care se cam certase cu soţia vecinului, curioşi să vadă cu ochii lor cum se odihnesc gândacii stând cu burta la soare. Stupoare, un gândac se plimba tacticos, cu ambele mâini la spate, de parcă toată curtea era a lui, privindu-i superior şi cu un rânjet de reproş suspendat de mustaţă, supărat că i-au fost otrăvit confraţii. Uimiţi, angajaţii cuiva – ingenizanţii – au îmbrăcat în grabă costumele de scafandru de suprafață şi s-au pus pe treabă, acoperindu-l pur şi simplu cu soluţie. N-aș putea să vă spun clar pe cine.  a, da, pe g\ndacul rebel. Şi – siguri de isprava lor din acea zi – au plecat aplecaţi de ruşine. După alte trei zile au trecut să-i vadă burta arsă de soare, numai că gândacul îşi reluase ritualul, plimbându-se imperturbabil prin curte, rânjind de această dată cu toţi dinţii. Înşurubaţi cu bormașina – în gură era să zic –  în urmă cu două zile de un oftalmolog aflat în concediu, care se pricepea mai nou şi la colţi.

♦♦♦N-o să credeţi, dar a venit chiar ministrul mediului în persoană să vadă minunea şi numai după ce au făcut o comisie condusă – cu mâna – de mine au descoperit – scoţându-i bateriile – că era unul de jucărie. Ce gândac bagabont!

♦♦♦De fapt a fost o farsă pe care Patricia, o fetiţă de nici 4 ani, a făcut-o celor de la igienizare, pentru că –  văzându-i mișunând aproape în toate   casele – a crezut că gândacii sunt animale de companie.

    SILVAN  G.  ESCU

Establishment clerco – laic

♦♦♦Patriarhul – parcă dintotdeauna manager, general desigur, este – iată, mai nou – și mână de aur, cea cu care-și mângâie, dezmerdându-l parcă, aurul de pe întregul său veșmânt, același om ales, care, cu aceeași mână aurită înmânează – mână-n mână cu diavolul partidelor politice – o diplomă. Dar nu orice fel de diplomă și nu oricui, ci una de apropiere de Dumnezeu și desigur omului ce se vrea femeia de fier, de fier forjat călit – Doamne iartă-mă, era să zic calicit – la temperatura îmbăierilor în mulțimea zgribulită de frig și de ( mi-e! ) foame. Temperatură pe care „Lady în Red”, îmbrăcată în interior în Pink -ul roz al îngerilor, o simte doar exterior, posterior momentului, rămânând la toate rece și ferice, întocmai și la timp ca Preafericitul plouat cu aur de lângă ea, că doar nu se cădea să fie singură, trebuia susținută de subțiori, moral măcar.

♦♦♦Vice – Înălțimei sale politice, această extraordinar de meritată diplomă îi coniferă, pardon, îi conferă un statut aproape nepământean, adică – intrând, așa de poftă doar, în sensul giratoriu – un pic de tot ruptă de realitatea tv, ca și acel la fel de Înalt cleric faţă de enoriaşi, un Che Guevarra modern cu fruntea îmbrobodită în mitră, care i-a acordat-o prin înmânare. Despre diplomă este vorba. Dintotdeauna, probabil încă de la origine, se spune – și în mod sigur se și face – că cine se aseamănă se adunătură, fiindcă au ceva în comună, cu toate că ei locuiesc – cu domiciliul neforțat – la oraș, fruntaș desigur că d-aia este capitală. La început fruntaș, apoi caporal, sergent și tot așa, dar mai mult așa. (Și așa).

♦♦♦Politici -Ana, ELA adică pe numele adevărat, dar prescurtat, este foarte activă, aproape că ea erodează tot ce se află în preajma sa, de parcă ar fi acid la bază, și astfel scheletul descărnat a tot ce atinge devine atât de ușor și este atât de lesne de aruncat la groapa de gunoi politic a istoriei de doi bani – de metal era să zic, dar nu zic.

♦♦♦Mai mult decât atâtica, mai nou – ca să nu fie ceva vechi – merge des la biserică, fiindcă tot este una în apropiere, chiar mai aproape decât sediul gândului – normal, ca să se roage să fie merituoasă aleasă – era să zic mireasă, dar nu, nu zic, de către prințul coate goale numit atât de mândru popor. Şi – dacă se poate – să i se ierte păcatele, că are destule și mai are timp să mai adune altele noi, poate chiar de la noi. Dar și păcatele partidului, că toți avem. Păcate, iar unii mai norocoși și mai furăcioși chiar și partide.

♦♦♦Are așa o aură – parcă ar fi una boreală – o aură de nimfă stinsă, care – lucru perfect îngrijorător – îi acoperă ca o broboadă arăbească nevăzută, deci nesimțită, chipul, gândul, poate și trupul, poate – în mod sigur! – păcătos.

♦♦♦Acea ceremonie, aproape religioasă, dacă n-ar fi o mascaradă cu parfum de femeie clerico-laică – de care pomeneam la început și care seamănă cu o pomană prenatală, scuze, preelectorală, aduce mai de grabă cu o ungere, așa că cei ,,doi ca unul” se vor unșii lui Dumnezeu pe Pământ. Numai Dumnezeu știe de ce le permite neobrăzarea.

SILVAN  G.  ESCU