Yei

 

Oare la ce-mi mai folosesc braţele

Dacă nu-ţi pot cuprinde universul?

Nici vorbe care să-ntrupeze versul

De-o vreme-ncoace nu mai am. Şi ele,

 

 

Cuvintele, ce iată nu se iscă, toate cele,

Cum am putut să fac din tot risipă?

Pierdutu-le-am  pe toate într-o clipă,

Întreb: unde-au plecat, viaţă pierdută?

 

SILVAN   G   ESCU

 

Dincolo

 

Dincolo de nori, în prelungirea lor,

Ce e pe-nalta boltă  o să aflaţi şi voi,

Acolo e-un început de viaţă-n doi,

Născută doar pentru speranţa noastră.

 

Destinşi,  pe coama norilor plutim,

Numai către albastrul cerului privim,

Oricum nu ne mai pasă ce-i sub noi,

Lăsăm în urmă cohorte de strigoi.

 

Dincolo de nori, acolo, sus de tot

Păzeşte-un vameş rezemat de poartă,

Văzându-ne,  nu e surprins deloc,

Ne aştepta, apoi făcând privirea roată,

Ne spune ceremonios, plin de voioşie:

Bine-aţi venit în noua voastră soartă?

 

SILVAN  G  ESCU

Confruntare

 

Recent mi-am pus în minte să fiu eu,

Să-ncerc cu destinul o-nfruntare,

Poate-n străfundul sufletului meu

Găsesc ceva fărâmituri de remuşcare.

 

Însă e necinstit să spun că aş putea,

E vorba doar de-o simplă încercare,

Dar ea nu-i spusă explicit, în gura mare,

Ci este-ascunsă-n gând pe undeva.

 

Doar printre şipci de gard privesc mereu,

Nu, nu am curaj să mă confrunt cu mine,

Aceeaşi cruntă teamă permanent revine

V-aţi prins, nu e aşa, că sunt un teleleu?

 

SILVAN   G   ESCU

Căutare

 

Prin întunericul de nepătruns

Cu măna tremurândă-am dibuit

Un cufăr vechi, cu amintiri umplut

Şi-n el atent, febril am scormonit.

 

În căutarea-a ceea ce-am pierdut

Cândva, demult, dar iată ce-am găsit:

Cu totul şi cu totul altceva, chiar diferit

Decât vreodată-n viaţă-am bănuit,

 

Anume, că nu există nicăieri în lume

Măcar un adevăr complet dezvăluit.

 

Tristeţea m-a cuprins firesc,  dezamăgit

Am tras la loc capacul peste amintiri,

Peste al meu cufăr prăfuit.

 

                                      SILVAN  G  ESCU

 

 

Dacă

  

Dacă atât de mult îţi doreşti

Un alb porumbel să hrăneşti,

Ai o inimă de pasăre albă pe cer

Şi-un suflet curat cu aripi de înger.

 

În stare de eşti să fii de fii iubitor,

Atuncea să ştii c-ai aripi în zbor,

Dacă eşti  înzestrat de destin

Să reverşi bunătate-n eter,

Atunci omenirea de astăzi, deplin

Mântuire-o să aibă, mai sper.

 

Dacă ştii să fii peste teamă stăpân,

Vei fi pentru oamenii toţi un reper,

Cu nemărginită speranţă îţi cer

Să  nu accepţi să renunţi vreodat’

Să te-opreşti, exemplu să fii de urmat

Pentru orice umil, pentru orice rebel,

Să fii pentru oamenii slabi un model.

 

Dacă vrei negreşit, atunci vei putea

Să alungi din orice privire tristeţe,

Dacă poţi întuneric să-mprăştii

Apoi învaţă-i pe oameni să-nveţe

Ce este lumina. Şi-aşa luminaţi

Din suflet şi altora da-vor poveţe.

 

                                                          SILVAN  G  ESCU

 

 

Timp comprimat

 

Am privit pe fereastra timpului

Şi am văzut o mulţime de secole,

Se prăvăleau peste mine-n tăcere,

Strivindu-mă lent, clipă cu clipă.

 

Gâtuit, am întrebat unul din ele

Din care anume mileniu se trage,

Din care-a mării prinsă-n catarge,

Şi dacă are cumva rude-ntre ere.

 

Mi-a răspuns peste umăr, era grăbit,

Fiindcă alt veac urma să vină la rând,

El trebuind deja să treacă-n trecut,

Nu mă cunoaşte, nu ştie cine sunt.

 

Dar, după-o clipă-ntreagă de gândit

Şi după ce cu-ngăduinţă m-a privit,

Mi-a zis c-o umbră de regret în glas:

O, da, îmi pare rău căte-am strivit!

 

SILVAN   G   ESCU

Viaţa ca o scală

 

Cândva, demult, cu-ntreg norocul

De pe această lume fost-am cununat,

Şi-am fost – o vreme-ndelungată –

Un cuplu minunat, de toţi invidiat.

 

Dar partea  tristă-a roţii s-a-nvârtit,

S-a tot rotit şi în curând am constatat

C-am fost de cruda soartă premiat

Să fiu menţionat pe primul loc perdant.

 

Şi-n felu-acesta-mpovărat am tot ajuns

Adus de spate, ca o arcadă-ncovoiat.

 

În alergarea sa prin infinitul timp

Doar o privire scurtă destinu-a aruncat,

Dar şi aceea în întregime plină de reproş,

Ce  în mod sigur sugera că-s unic vinovat.

 

Cuprins de negre gânduri, m-am plimbat

Cu acul drept pe scala sinuoasă-a vieţii

Şi m-am oprit, absolut deloc întâmplător,

Cum mi-m dorit, exact în dreptul tinereţii.

 

Exact în puctu-acela-atît de minunat

Şi am palpat cu gândul sensul sorţii,

Iar la sfârşit de scală-am coborât discret

Şi obosit pe scara-ntunecată-a bătrâneţii.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

Ce-oi fi ?

 

În clinica de nesimţiţi

Parcă-s de-o viaţă internat.

 

Nu sunt deloc prea ocupat,

Cum vreau să par, să ştiţi.

 

Dar de curând am constatat

Că tot ce am atins cândva,

În scrum s-a transformat.

 

Şi pentru asta da-voi înapoi,

Etern. Şi cert în Lumea de Apoi

Voi fi de aspri îngeri judecat.

 

Eu niciun dubiu n-am că vinovat

Voi fi găsit şi veşnic condamnat.

Şi sunt convins că-n locu-acela,

De nimenea ştiut, voi fi intabulat.

 

Şi evident înregistrat ca mijloc fix,

De însuşi Sfântul Petru confirmat.

Definitiv adjudecat! Păcat?

 

SILVAN  G  ESCU

 

Monstru

 

Sunt un monstru, însă federalizat,

Că sunt stăpân peste şapte provincii,

De-ntreaga presă-a lumii mediatzat,

Mă vând doar pe – de aur – zeci de uncii.

 

Păi, sunt aşa de scump cu-n  scop anume,

Dar scopul nu-i în niciun caz al meu,

E doar al celor ce se îngrozesc de mine,

Doar de mă răstesc puţin şi-i pun pe vine.

 

Da, aţi ghicit, balaur îs, am capete vreo şapte,

Câte unul bombat pentru fiecare provincie,

Când de mâncare nu mai am, că-i sărăcie lucie,

Cu oamenii eu mă rezolv. Se-aud doar şoapte.

 

Numai atâta pot să mai rostească, garantez,

Normal, de la distanţă mare îi supraveghez.

Atâta de-ngroziţi îi simt, O Doamne Sfinte!

Dar chiar nu-mi pasă, calc pe ale lor morminte.

 

                                                SILVAN  G  ESCU