Categorie: Poezii

                

Sunt clanţa tuturor uşilor,

A căror deschidere permit intrarea.

 

Deşi ea, omenirea, nu-şi dă seama

Că de cele mai multe ori

Este chiar intrarea spre afară.

 

Desigur, am făcut cocoaşă

De la atâta rezistenţă,

Pe care o opun apăsărilor.

 

Conform vechii apucături,

Aşa cum îmi este obiceiul,

Întreb:

 

Se află aici, în  mica sală a lumii,

Printre dumneavoastră vă rog,

Cineva, indiferent cine ar fi,

Care să-mi dea o mână de ajutor?

 

Să mă ajute să mă îndrept,

Să-mi netezesc încovoiala,

Să-mi întind zbârcitura pielii

Să nu mai fiu clanţă?

 

Aud?

 

SILVAN   G   ESCU

 

Spuneţi-mi voi, ce se întâmplă oare,

Sunt nori ce  plouă cu metafore rare?

 

Pe al meu chip  oval e scris stupoare,

Nedumerit privesc spre depărtata zare,

Firesc, îmi pun o cuvenită întrebare:

Cum Doamne, să alerg după fiecare?

 

Pe loc găsesc în mintea mea cărare,

Am să recurg la o ultimă-ncercare:

 

Am să-mi deschid fereastra capului

Să intre rând pe rând în sufrageria lui.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

 

 

 

 

Am fost oprit pe drumul înspre fiinţă

De-un ins ce-avea pe faţă semne de căinţă,

Avea-n dotare, la vedere, unelte de sculptor,

Mi-a propus cu neruşinată necuviinţă

Că vrea să mă cioplească pe ici pe colo, uşor.

 

Promite să fie atent, să nu mă rănească,

Cioplirea o să-mi fie chiar mângâietoare.

Nu ştiu, dar el mă vede piatră pitorească,

O nemaivăzută verde marmură pieritoare,

Una mai rece chiar decât polii, deci firească.

 

Auzindu-l, doar o-ntrebare necioplită-i pun:

Ascultă semi-sculptore! Măi artistule nebun!

Nu mă confunzi cumva cu o pană de lăstun?

 

SILVAN   G   ESCU

 

 

 

 

 

 

Oare la ce-mi mai folosesc braţele

Dacă nu-ţi pot cuprinde universul?

Nici vorbe care să-ntrupeze versul

De-o vreme-ncoace nu mai am. Şi ele,

 

 

Cuvintele, ce iată nu se iscă, toate cele,

Cum am putut să fac din tot risipă?

Pierdutu-le-am  pe toate într-o clipă,

Întreb: unde-au plecat, viaţă pierdută?

 

SILVAN   G   ESCU

 

 

Dincolo de nori, în prelungirea lor,

Ce e pe-nalta boltă  o să aflaţi şi voi,

Acolo e-un început de viaţă-n doi,

Născută doar pentru speranţa noastră.

 

Destinşi,  pe coama norilor plutim,

Numai către albastrul cerului privim,

Oricum nu ne mai pasă ce-i sub noi,

Lăsăm în urmă cohorte de strigoi.

 

Dincolo de nori, acolo, sus de tot

Păzeşte-un vameş rezemat de poartă,

Văzându-ne,  nu e surprins deloc,

Ne aştepta, apoi făcând privirea roată,

Ne spune ceremonios, plin de voioşie:

Bine-aţi venit în noua voastră soartă?

 

SILVAN  G  ESCU

 

Recent mi-am pus în minte să fiu eu,

Să-ncerc cu destinul o-nfruntare,

Poate-n străfundul sufletului meu

Găsesc ceva fărâmituri de remuşcare.

 

Însă e necinstit să spun că aş putea,

E vorba doar de-o simplă încercare,

Dar ea nu-i spusă explicit, în gura mare,

Ci este-ascunsă-n gând pe undeva.

 

Doar printre şipci de gard privesc mereu,

Nu, nu am curaj să mă confrunt cu mine,

Aceeaşi cruntă teamă permanent revine

V-aţi prins, nu e aşa, că sunt un teleleu?

 

SILVAN   G   ESCU

 

Prin întunericul de nepătruns

Cu măna tremurândă-am dibuit

Un cufăr vechi, cu amintiri umplut

Şi-n el atent, febril am scormonit.

 

În căutarea-a ceea ce-am pierdut

Cândva, demult, dar iată ce-am găsit:

Cu totul şi cu totul altceva, chiar diferit

Decât vreodată-n viaţă-am bănuit,

 

Anume, că nu există nicăieri în lume

Măcar un adevăr complet dezvăluit.

 

Tristeţea m-a cuprins firesc,  dezamăgit

Am tras la loc capacul peste amintiri,

Peste al meu cufăr prăfuit.

 

                                      SILVAN  G  ESCU

 

 

  

Dacă atât de mult îţi doreşti

Un alb porumbel să hrăneşti,

Ai o inimă de pasăre albă pe cer

Şi-un suflet curat cu aripi de înger.

 

În stare de eşti să fii de fii iubitor,

Atuncea să ştii c-ai aripi în zbor,

Dacă eşti  înzestrat de destin

Să reverşi bunătate-n eter,

Atunci omenirea de astăzi, deplin

Mântuire-o să aibă, mai sper.

 

Dacă ştii să fii peste teamă stăpân,

Vei fi pentru oamenii toţi un reper,

Cu nemărginită speranţă îţi cer

Să  nu accepţi să renunţi vreodat’

Să te-opreşti, exemplu să fii de urmat

Pentru orice umil, pentru orice rebel,

Să fii pentru oamenii slabi un model.

 

Dacă vrei negreşit, atunci vei putea

Să alungi din orice privire tristeţe,

Dacă poţi întuneric să-mprăştii

Apoi învaţă-i pe oameni să-nveţe

Ce este lumina. Şi-aşa luminaţi

Din suflet şi altora da-vor poveţe.

 

                                                          SILVAN  G  ESCU

 

 

 

Am privit pe fereastra timpului

Şi am văzut o mulţime de secole,

Se prăvăleau peste mine-n tăcere,

Strivindu-mă lent, clipă cu clipă.

 

Gâtuit, am întrebat unul din ele

Din care anume mileniu se trage,

Din care-a mării prinsă-n catarge,

Şi dacă are cumva rude-ntre ere.

 

Mi-a răspuns peste umăr, era grăbit,

Fiindcă alt veac urma să vină la rând,

El trebuind deja să treacă-n trecut,

Nu mă cunoaşte, nu ştie cine sunt.

 

Dar, după-o clipă-ntreagă de gândit

Şi după ce cu-ngăduinţă m-a privit,

Mi-a zis c-o umbră de regret în glas:

O, da, îmi pare rău căte-am strivit!

 

SILVAN   G   ESCU

 

Plouă cu picuri de clipe,

Capu-mi inundă cu ani,

În zbor pe-a vântului aripe

Coboară din streşini de cer.

 

Norii, întocmai unor tirani

Rup în cădere fulgi de eter,

Doamne, ce iute se cern!

 

De la un timp, parcă-s vorbite,

Picură doar clipe îmbătrânite.

 

SILVAN   G   ESCU