Viaţa ca o scală

 

Cândva, demult, cu-ntreg norocul

De pe această lume fost-am cununat,

Şi-am fost – o vreme-ndelungată –

Un cuplu minunat, de toţi invidiat.

 

Dar partea  tristă-a roţii s-a-nvârtit,

S-a tot rotit şi în curând am constatat

C-am fost de cruda soartă premiat

Să fiu menţionat pe primul loc perdant.

 

Şi-n felu-acesta-mpovărat am tot ajuns

Adus de spate, ca o arcadă-ncovoiat.

 

În alergarea sa prin infinitul timp

Doar o privire scurtă destinu-a aruncat,

Dar şi aceea în întregime plină de reproş,

Ce  în mod sigur sugera că-s unic vinovat.

 

Cuprins de negre gânduri, m-am plimbat

Cu acul drept pe scala sinuoasă-a vieţii

Şi m-am oprit, absolut deloc întâmplător,

Cum mi-m dorit, exact în dreptul tinereţii.

 

Exact în puctu-acela-atît de minunat

Şi am palpat cu gândul sensul sorţii,

Iar la sfârşit de scală-am coborât discret

Şi obosit pe scara-ntunecată-a bătrâneţii.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

Ce-oi fi ?

 

În clinica de nesimţiţi

Parcă-s de-o viaţă internat.

 

Nu sunt deloc prea ocupat,

Cum vreau să par, să ştiţi.

 

Dar de curând am constatat

Că tot ce am atins cândva,

În scrum s-a transformat.

 

Şi pentru asta da-voi înapoi,

Etern. Şi cert în Lumea de Apoi

Voi fi de aspri îngeri judecat.

 

Eu niciun dubiu n-am că vinovat

Voi fi găsit şi veşnic condamnat.

Şi sunt convins că-n locu-acela,

De nimenea ştiut, voi fi intabulat.

 

Şi evident înregistrat ca mijloc fix,

De însuşi Sfântul Petru confirmat.

Definitiv adjudecat! Păcat?

 

SILVAN  G  ESCU

 

Monstru

 

Sunt un monstru, însă federalizat,

Că sunt stăpân peste şapte provincii,

De-ntreaga presă-a lumii mediatzat,

Mă vând doar pe – de aur – zeci de uncii.

 

Păi, sunt aşa de scump cu-n  scop anume,

Dar scopul nu-i în niciun caz al meu,

E doar al celor ce se îngrozesc de mine,

Doar de mă răstesc puţin şi-i pun pe vine.

 

Da, aţi ghicit, balaur îs, am capete vreo şapte,

Câte unul bombat pentru fiecare provincie,

Când de mâncare nu mai am, că-i sărăcie lucie,

Cu oamenii eu mă rezolv. Se-aud doar şoapte.

 

Numai atâta pot să mai rostească, garantez,

Normal, de la distanţă mare îi supraveghez.

Atâta de-ngroziţi îi simt, O Doamne Sfinte!

Dar chiar nu-mi pasă, calc pe ale lor morminte.

 

                                                SILVAN  G  ESCU

Prea deloc

 

Am fost mereu prea ocupat

Să fi fost cumva preocupat

Ca singurului sfat, util să zic,

Vreo importanţă să-i fi dat.

 

În schimb am fost preocupat

Să fiu mereu prea ocupat,

Oricum aş fi, sunt prea ciudat

De lume să nu fiu remarcat.

 

Deşi de oameni tare înţelepţi

Am fost tot timpu-avertizat,

Ar trebui să recunosc cinstit

Că sfatul lor, pe gratis dat,

În mod nechibzuit l-am refuzat.

 

Adesea-am fost aşa preocupat

Ca permanent să fiu prea ocupat,

Ca nu cumva lucid să fi gândit

Că aş putea fiu un ins neisprăvit,

De toată lumea fiind aşa considerat.

 

N-am reuşit să înţeleg vreodat’

De ce în felu-acesta s-a-ntâmplat

Şi-am fost cu fierul roşu ştampilat.

 

Şi încă de atunci ceva îngrozitor

Îmi stă pe fruntea asta imprimat,

E vorba  doar de un cuvânt comun,

Unul cumplit, cuvântul vinovat.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

Doare adevărul ?

 

Dar adevărul absolut unde se află oare

Şade de mine-ascuns, e-n altă depărtare?

În loc să fiu de-ale lui raze luminat

Sunt, culmea, chiar umbrit de soare.

 

Însă la purul adevăr, aşa cum bine ştim,

Se-ajunge uneori şi prin eroare,

Desigur una nedorită, chiar urâtă,

Total neaşteptat, ca orice întâmplare.

 

Năuc, abia într-un târziu am constatat,

Normal, cu nesfârşită consternare,

Că-ntreg cumplitul adevăr universal,

Este acel – deja ştiut – că adevărul doare.

 

                                                SILVAN   G   ESCU

 

 

 

 

 

 

 

Ascultă

 

Ascultă şoapta vântului, ce-ţi spune ?

Aşa-i că spune lucruri despre mine,

Te-ndeamnă  niciodată să renunţi,

Nicicum să nu dărâmi acele punţi.

 

Ce le-am clădit cândva cu-atâta trudă,

Când încă dragostea era flămândă,

Atunci nevoie-avea să fie-ntreţinută,

S-o poată prezenta ca pe-o izbândă.

 

Dar să te iubesc în tăcere, am voie oare?

S-ajung în pragul lumii, ca o-ntâmplare,

De după colţul ei să stau să te privesc

Doar pe furiş măcar, tăceri doar să rostesc.

 

E voie-acum, sau aştepţi să mă sfârşesc ?

 

SILVAN   G   ESCU

 

Premiu pentru eşec

 

De unul singur, făr-un pic de ajutor,

M-am prea orbit cu propria naivitate,

M-am tot plimbat cu preşul lui Băeşu

Şi m-am minţit cu ieftină seninătate.

 

De timpuriu, încă din fragedă pruncie

Am fost cu morbul îngâmfării infestat,

Apoi, cu-ntreagă dragoste prietenească

La cei din jur de-a moaca l-am cedat.

 

Cum e normal, de-atunci şi până azi

Cu toţii-n permanenţă mi-au zâmbit,

Şi – chiar cu mult mai mult de-atât –

Cu infinit-ezimal respect mi-au mulţumit.

 

Acum, privind  neserios, cu-n ochi închis

La astea toate, cu încântare-am constatat

Că sunt perseverent în a greşi mereu

Şi chiar mă izmenesc, deloc nu-s inhibat.

 

De tot ce am ajuns, pe jos, necugetat să fac,

Bine’nenţeles deloc, nu e aşa!, neprogramat,

Ba chiar motive de mândrie românească am

Că nu-s de cei ce şi-ar dori, cu creierul spălat.

 

Împodobit jur împrejur  cu nesfârşită aroganţă

Îs. Şi  suntcu vreo două tone de orgoliu înarmat,

Ciudat cum sunt, cu multă nesimţire înzestrat

În astă viaşăcu mine însumi m-am intersectat.

 

Felicitări,  din toate gările pe unde am umblat,

În fiecare zi, cum e normal, eu mi-am trimis,

Ba chiar şi cărţi poştale, fără timbru bineînţeles,

De-ncurajare menajantă  mi-am trimis în scris.

 

Iar de scrisori nu mai vorbesc, că tare-aş obosi,

Şi toate scrise cu roşie cernală, că n-aveam pix,

Şi-i evident (Vasile, bre!) cu mii de mulţumiri

În gura mare spuse, cu uşurinţă aruncate-am zis.

 

Eu sunt pe drept cuvânt un ins elogiat, îmbrăţişat,

De toată lumea-aplaudat. Şi totuşi m-am surprins

Că vărs o lacrimă de crocodil la gându-acela fix,

Nemiştocar deloc, că-n braţe singur m-am cuprins.

 

Cum sunt din fire tare curios, eu recunosc deschis

Că fără să clipesc în viaţa multora m-am infiltrat,

De vreo mustrare de conştiinţă, nu, nu am fost atins

Şi aş putea să jur că nici măcar n-am fost incomodat.

 

Să fiu cuiva, vreo unuia de vreun folos, prea bine ştiu

Că m-am  putut feri în felul ăst să fiu în mod constant,

Nici urmă  de regret  la mine n-am, nebun la cap să fiu,

Să fiu vreodat la tras pe sfoară-n mâini de alţii egalat.

 

În cauze fireşti am observat cu-n ochi complet destins

Că sunt Ivan cel Groaznic, cumplit de greu de integrat,

Vai, Einştaine!, de parcă sunt din matematică desprins

Cu ecuaţie cu tot. N-am încotro, o recunosc e-adevărat.

 

Şi pentru astea-am fost propus întâiul premiu să primesc,

Pe bune chiar. Şi cred cu toată fiinţa mea, cu totul meritat.

 

SILVAN   G  ESCU

Dualitate

 

Cum aş putea să fiu concomitant şi relaxat şi vigilent,

Să am o linişte în suflet, dar gândul permanent  atent

La ce se-ntâmplă-n jurul meu, să fiu un ins polivalent,

Să pot în oricare moment să fiu prezent, dar şi absent?

 

Să fiu complet neputincios, dar, culmea, să m-arăt omnipotent,

Să mă prefac că serios aş putea fi şi în acelaşi timp să fiu corect,

Să-mi amintesc şi tare de demult, dar şi ce s-a petrecut recent,

În exprimări şi acţiuni să fiu împrăştiat, dar totodată şi concret.

 

Cum de-am putut să fiu în mod egal şi preminant şi repetent,

Să reuşesc să fiu pe nicăieri, dar zi de zi să fiu omniprezent,

Deşi nu am niciun cuvânt de spus să par în toate competent,

Să pot să fiu în toate cele moale, dar şi opus, caracter contondent?

 

Cum reuşesc să fiu deodat’ şi subiect şi predicat şi complement

Şi cum de pot să fiu cu cei din jurul meu şi exigent şi indulgent,

Deşi în şcoală-am fost caracter eminent s-ajung un ins impertinent,

Deşi din viaţă par a fi demult plecat, cu mult tupeu să zic prezent?

 

Cum aş putea să fiu concomitent plecat şi-n Orient şi-n Occident,

Cum oare reuşesc să fiu de toţi apropiat, dar simultan şi oponent

Şi când cu faţa mă întorc spre om, s-arăt că nu-s de asta conştient?

Dualitate se numeşte. Se poate deci, să fiu nesuferit, dar şi decent.

 

                                                                   SILVAN G   ESCU

Timp (im)propriu

 

Sunt permanent nedespărţit

De propria tristeţe, asta simt,

Nu-ncerc eliberarea mea de spaţiu,

Ci, evident, de nesfârşitul timp.

 

Nerăbdător aştept s-ajung odat’

În punctul meu de sprijin, fizic,

Dar nu să-l suprapun cu timpul,

Ci doar atât încerc, să-l identific.

 

Întreb: îmi e permis să încropesc

Această simplă schemă generală?

Şi chiar persoanei mele egoiste

Să o aplic, e oare tocmai potrivit?

 

Surprinzător de curajos  mă cred

Deloc prudent m-agăţ de acest ţel,

Cu timpul deodat’ mă mişc şi chiar

Meschin, trufaş, mă suprapun cu el.

 

Deja mă cred un antic zeu nemuritor,

Înalt stăpânitor de stele, zeu elen.

E vorba despre gândul meu neobosit,

Rătăcitor ca vântul permanent.

 

Stăpân pe spaţiu aş putea să fiu,

Dar nu pe infinitul timp, deloc.

El este absolut stăpânitor, e evident,

Oricât aş vrea de mult eu n-am să pot

Să îl strunesc cumva, nicicum să îl întrec.

 

Eu pentru timp nimic nu reprezint, o ştiu,

Oricum m-aş prezenta, ori mort, ori viu.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

Inutile întrebări

 

Întreb, a fost cumva descoperit recent vreun leac eficient,

De-o fi el hap sau unguient, de folosit în contra-mpotrivirii?

A fost descoperit pe undeva pe glob un salutar medicament,

Un panaceu ce e în stare să susţină sensul invers al gândirii?

 

Pe omul slab – care este-n permanenţă derutat, debusolat –

Brutal din cale să-l întoarcă-n ţărmuritul cel firesc al firii,

Ori omului dator nesăbuit, nu doar peroanei sale-ndatorat,

Să îi trezească-n minte dintr-odat’presentimentu-ndatoririi?

 

Sau, scotocind adânc în sine, să înţeleagă că este conştient,

C-ar fi capabil singur el să îşi atingă marginea nemărginirii?

 

Omule, cu chip de lut, să ştii că este vorba  despre tine-aici,

Să recunoşti că nu cunoşti nimic, că nu-nţelegi de ce exisişti,

Când stai nehotărât în faţa ei, a datoriei şi-a onoarei, omule,

Să nu te laşi în mod definitiv acoperit de buruiana-mpotrivirii,

Ori năpădit de gânduri negre ce te-apasă. Nu le urma, alungă-le !

Evită-acoperit şi-nvăluit să fii de sentimentul trist al pustiirii,

Încearcă deci, s-atingi cu sufletu-ţi  hotarul neatins al nesfârşirii.

 

La o concluzie în fine am ajuns, că nu poţi sorţii să te-mpotriveşti,

Deloc. Şi-ar trebui să-nţelegi că e corect preţul plătit  nepreţuirii

A toate ce-ar fi meritat deplin, cândva tare demult, să preţuieşti,

Dar, mai ales, e costul cel mai important, acela datorat iubirii.

 

Pe degete greşelile de ai să numeri, e preţul datorat nesocotirii,

Nesocotirii datoriei ce-o aveai, neonorată însă, ori asta-i evident.

 

Deşi, cândva tu nu credeai că ai putea, argumentat, să te-ndoieşti,

Abia acuma ai aflat că e momentul potrivit să te opui nepotrivirii.

 

                                                                   SILVAN   G   ESCU