Pasărea Dor

Din lacrima mea, picătură

În formă de inimă chinuită,

Se naște o pasăre

Cu pene de dor.

 

Își scutură aripile

De greutatea întunericului,

Apoi, un pic speriată

Privește în jur, respiră adânc

Și se avântă spre stele

Râzând.

 

Este atât de ușoară,

Ca genele mele,

Sfioasă fecioară

Zburând.

 

Lacrima mea este mama

Unei păsări triste

Născută din durere,

De vremuri uitată

Pe vechiul pământ,

Suspinând.

 

Sunt fiică de lacrimă,

Zise nostalgic pasărea,

Lăcrimând.

 

                              SILVAN  G.  ESCU

PicăturĂ

Pasărea înfometată de iubire

Zboară năucă de colo-colo,

O caută într-o inimă, şi-ar vrea

S-o hrăneşti cu iubirea ta,

Ajut-o să uite de grija flămândului.

 

Picătură de ploaie

Pe fereastra ta mă preling,

Sau, poate sunt lacrimă

Ce știu să plâng.

 

Nu mă șterge, nu mă atinge,

Sunt lacrima ce se prelinge

Căutându-ţi privirea.

 

Priveşte-i cu atenție malurile,

Ai grijă să nu se surpe,

Ca lacrima să nu se reverse

Și să ne inunde.

SILVAN  G.  ESCU

Calea fără rost

Străzile, oricât de multe ar fi

Și oricâte direcții li s-ar da

Au toate un singur sens,

Cel al timpului.

 

Iar când se-ntâmplă să obosească

Se iau în brațe ca niște copii,

Strângându-se una într-alta

Până ajung să fie una singură,

O biată stradă îngustă și tristă

Și din ce în ce mai bătrînă.

 

Apoi aleargă din ce în ce mai grăbită

Mânată din spate de secunde,

Singurele care au mai rămas din timp,

Mergând pe urmele pașilor ei,

Cei dăltuiți în colbul veșniciei.

 

Stradă pe care nu va călca nimeni vreodată,

Ca să nu-i întineze urmele propriei călcături.

 

SILVAN  G.  ESCU

David Bowie

 

Avea un ochi albastru, altul verde,

Deci bicolor vedea, așa s-ar crede,

Normal, privirea o avea puțin ciudată.

 

Acuma cînd s-a-ndepărtat plecând,

Îi va închide oare pe-amândoi odată,

Sau pleoapele s-or odihni pe rând?

 

Până și pentru oamenii celebri

moartea e comună – și glumind amar –

chiar dacă ei trăit-au în orașe doar.

11/01/2015.

SILVAN  G.  ESCU

Ceasul inimii

Îmi bate inima într-un fel bizar,

Se balansează ca o pendulă, rar,

Care aleargă, iată, neîntrerupt,

De zeci de ori într -un minut.

 

Un du-te-vino, să vadă de mai sunt,

Tot așteptând s-apară-un pui de cuc,

Cu ochii mari și cu privirea speriată

Să-mi dea din când în când viața exactă.

 

Cerându-mi să citesc în primul rând

Cadranul său cu cifre tot mai mici,

Mai mici ca aripile lipsă de furnici,

Să văd cât timp mai este până când…

 

SILVAN  G.  ESCU

Pretins-a Mi-ss-a prea întinsa

Mult prea stufoasa sa sprânceană ca arcul se curbează,

Mijiții ochi căprui – lăptoși încet-încet se migdalează,

Dar se deschid de tot, în mod definitiv, abia pe la amiază,

În sensul că abia atuncea se trezește și prea adânc oftează,

Ba chiar se studiază îndelung, să vadă dacă este trează.

Apoi, ca bebelușa lenevește-n pat și fruntea galeș își masează,

Încetișor se răsucește-n vrej, ca o legumă încă verde vegetează,

Se pipăie discret – aproape medical – tot corpu-și cercetează,

Ba chiar încearcă într-un cot să se ridice, dar parcă oscilează,

În confruntarea dură cu scularea, abia târziu impulsului cedează.

Cumva, se pune-agale în mișcare, însă înșelător perfect mimează

Că prin odaie alerghează, deși noi știm, mișcarea bruscă o stresează,

Cam tare moleșită pare – a fi, dar totu – n mare grabă se reglează,

Ruloul lung, cel de la fereastra lată, cu multă greutate îl rulează,

Iar soarele strălucitor, brutal intrând, boțitul chip îi luminează.

În cea mai mare liniște trăiește-n casă şi nimenea nu o bruiază,

Ascultă zilnic doar manele, ba chiar, zbierând, le fredonează,

Din fainul său buric, provocator vibrănd, în mod lasciv dansează

Și este foarte evident că pentr-un belly dance oriental optează,

Deși coregrafia este – așa de grea, pare că totuși progresează.

Cu toate că nu-i de loc rănită, la mâna dreaptă zilnic se pansează,

De are de făcut vreun cerc cu mâna stângă – n grabă – l desenează

Și chiar de este indispusă ea fără vreun efort privirea-și concentrează

În punctul cu pricina, fix privește și de sudoare nasul își pudrează.

Apoi, mergând ca pe cărbuni încinși, în trepte mersul își rodează,

Dorind nespus să aibă pielea-ntinsă, numai pe umeri se bronzează

Așa bronzată – ea missa casei se propune, ba chiar regină se visează

Și pentru asta face orișice efort, ba chiar la urne – singură votează.

SILVAN G. ESCU

Efemeritate

Dacă nu te- ai născut fluture

De ce ești atât de efemer?

Doar știi că nu vei reuși să zbori

Nici după ce vei fi devenit fulg.

 

Fiindcă vei avea nevoie de aripi

Ca să ajungi în preajma visului.

Și nu lăsat la voia întâmplării

Să fii purtat de vânt

Oriunde vrea furtuna lui.

 

Spânzurat de o părere plutitoare,

Părere de om din puf fulguit

Ca un polen zburând spre albină.

 

Idee de om agățat de o iluzie

Rătăcită în vorbe stinghere,

Rușinate că nu vor ajunge

Niciodată să fie rostie.

 

         SILVAN  G.  ESCU

Cheia potrivită

 

Mi-ai deschis inima cu un zâmbet,

Lăsat înadins la poarta ei,

Oricum, era nezăvorâtă,

Doar cu tristeţea închisă.

S-a agăţat şăgalnic de mânerul ei,

Discret, doar cu candoarea lui

L-a apăsat uşor, pe nesimţite

El, încremenitul, s-a lăsat supus.

Apoi, ca şi cum aşa trebuia,

Acolo trebuia să fie locul său,

A intrat nestingherit. Şi a rămas.

Bun venit în casa inimii, zâmbete!

Mi-ai adus cu tine liniştea

Şi-ncă ceva…

SILVAN  G.  ESCU

Unde-i lumea ?

 

Camere goale peste tot,

Pâclă groasă, întunecime,

Unde este întreaga lume?

Numai eu singur afară,

Afară din lumea tăciune

Şi-un pic afară din mine.

Dar, iată, a venit pasărea,

Pasărea cu aripi de vânt,

Printre brazi fâlfâind,

Prin mine zburând.

A venit şi a rămas aici,

A rămas la mine în gând.

E bine, e încă bine…

SILVAN  G.  ESCU