De unde pornesc lacrimile

♦♦♦Ele se formează din durere, acolo îşi au izvorul, ţâşnesc din vârful ascuţit al pumnalului numit mult prea duios tristeţe şi de acolo, din centrul inimii ajung în oceanul ochilor, căutând apoi descătuşarea numită nemeritat de simplu plâns. Şi odată deschis robinetul oceanului ne inundă periodic faţa – curgând apoi o viaţă întreagă, viaţa fiecăruia, fierbinţi, de parcă trag după ele tot focul inimii, iar pe cele pe care nu le vedem, pentru că se ascund în pernă, avem impresia că sunt scăldate în sânge, strecurate pe furiş prin pânza feţei de pernă, martoră tăcută, discretă a disperării noastre, niciodată a bucuriei. Pentru că cele de bucurie, rare şi scurte, se varsă stând în picioare ca să le simţi savoarea sărată când râzi.

♦♦♦Poate că durerea cea mai cruntă porneşte de la singurătate, culmea, chiar atunci când nu suntem neapărat singuri. Această boală doare tare. Atunci de ce lăsăm să fim bolnavi, însingurând-ne? Probabil, de fapt mai mult ca sigur, ne este teamă să urcăm, gândindu-ne că urmează coborârea, sau, mai trist, nici nu îndrăznim să urcăm, privind paralizați de frică treptele scării.

♦♦♦Când inima începe să plângă, aşezându-se moale pe visele noastre treze, în încercarea acestora de a căuta un drum nou, drept, fără nicio intersecţie, drept şi molcom, dorim ca acesta să nu se termine vreodată, să nu fie atins de colbul timpului mărginit şi astfel ea, inima, să nu mai verse lacrimi care să inunde gândul.

♦♦♦Obosit şi trist, gândul a plecat într-o îndrăzneaţă călătorie spre copilăria de la capătul drumului nepietruit vreodată, nemaiaşteptând dimineaţa ca să nu-l îmbie la lenevie şi să-i păteze cumva secundele harnice, care se vor curate în înaintarea lor sacadată, mereu egală, spre minute. Mai sunt doar câteva clipe şi ajunge la destinaţie, dar odată ajuns nu mai găseşte decât locul pustiu unde se presupune că a vieţuit, năpădit acum de întrebări nerostite, rămase în spatele glasului de lângă tâmpla albită de atâta copilărie netrăită. Şi totuşi, abia intuind-o, o mângâia cu ochii minţii, doar-doar îl va recunoaşte şi îl va primi înapoi în ea.

SILVAN G. ESCU

Belitoarea de gât de vioară

♦♦♦Ia-o mai lin Alin(-o!)! Mai uşor cu coborâtul viorii pe scări până în beciul culturii tale, acolo unde sălăşluiesc şerpii urii de la care te alimentezi cu venin şi-l scurgi cu bale cu tot în sfârcul lăpotos al peniţei tale de jurnalist de două copeici.

♦♦♦Cu mâinile murdare scoase din haznaua lui Mardare te-ai apucat de gâtul viorii lui Rieu şi atâta l-ai belit până cănd artistul ţi-a arătat curul, avant la lettre, fiindcă tu doar asta ai înţeles din acest spectacol pe care zeci de mii de iubitori ai muzicii l-au apreciat aşa cum se cuvine. Sigur, diferit de concertele de gen care nu se ţin în aer liber şi care au într-adevăr o anumită ţinută şi sobrietate artistică, impuse tocmai de condiţiile sălilor de spectacol.

♦♦♦Nu este obligatoriu dacă eşti cult să înţelegi muzica ( numită ) cultă. Este adevărat că plaja sensibilităţii, sau mai bine zis a interpretării personale a sensibilităţii, este mai întinsă la cei cu o formaţie educaţională mai ridicată cu liftul gândirii decât a altora. Tocmai de aceea, presupunând că faci parte dintre ei, m-aş fi aşteptat să manifeşti măcar o brumă de toleranţă specifică unei asemenea categorii de melomani şi să nu-i băşcălizezi în maniera maneliştilor, numindu-i umilitor o mare de snobi.

♦♦♦Parcă te şi văd mergând cu mâinile în şold, şolduindu-te, spre locul faptei, purtând pe umăr o omidă împăiată, care zâmbeşte din când în când la glumele citite din ce scriu alţii, mai precis la fiecare doi paşi în doi înainte ( ai tăi ) şi apoi înapoi (ai ei ) pentru păstrarea echilibrului dintre tine, viitoare cariatidă şi fosta vieţuitoare, vie era să zic.

♦♦♦Şi ca să vorbesc – în scris – pe limba şi pe înţelesul tău, fie şi doar prin acest vomitător articol, ai rămas cu curul gol, chiar dacă ar putea fi plin, aş putea zice, dar nu zic.

♦♦♦Te salută cu dosul, un admirator,

NESUFERITUL DIN COTROCENI

                         S G. E

 

Brexit-icid

♦♦♦Dacă nimic deosebit nu se va mai petrece în timpul serviciului meu acesta va fi ultimul articol referitor la acest subiect, altfel foarte generos şi ofertant. Dar cine poate şti…

♦♦♦Nu ştiu de ce, n-aş putea să explic, dar până mai ieri m-am simţit şi eu un pic britanic, de fapt mai mult englez dacă m-aţi întreba. Însă, cum n-o s-o faceţi, că am început să vă cunosc deja după cum purtaţi basca, nu o să răspund. De mai bine de o săptămână deja, chiar mi se pare că am ieşit împreună cu ei ( ar fi fost de preferat la o bere ) şi naiba ştie de ce, dar nu mă mai simt nici măcar european, desigur dacă pretind aşa, maţu- gaia, că am fost vreodată. În schimb mă simt până în măduva oaselor român, dar nu rupt în cur, chiar dacă sunt sărac. Că oricum nu am ce să mi se mai rupă.

♦♦♦Dar să trecem pe linia continuă la problema în discuţie, aflată în proces de conştiinţă de disoluţie, că aşa au vrut muşchii interni şi externi, culmea, ai celor fără muşchi. Sus, la mansardă.

♦♦♦Am tot scris în ultima săptămână, de parcă ar fi fost ultima a lumii, a lumii acesteia, a fostei viitoare Europe, dacă suportaţi şi acceptaţi paradoxul.

♦♦♦Înainte de a arunca ultima piatră să ne mai uităm odată dacă aceea este partea în care trebuie să o aruncăm, sau poate este cazul să ne-o scăpăm nouă pe picior. Intenţionat.

♦♦♦Nu putem, nu avem dreptul să trecem cu vederea – doar pentru că acum suntem dezamăgiţi – calităţile de apreciat şi chiar de urmat ale acestui remarcabil şi capabil popor, pentru câte a realizat cel puţin în ultima jumătate de mileniu.

♦♦♦Britanicii, mai mult decât oricare alte naţii, dacă au adoptat ceva de la alţii, indiferent ce, l-au modificat şi i-au dat interpretarea stilului lor inconfundabil, de parcă le-ar fi aparţinut dintotdeauna, oferindu-i în plus şi o patină aristocratică. Pe de altă parte ştiu să-şi pună în valoare facultatea unică de a nu exprima totul, lăsând un mare spaţiu libertăţii de interpretare, care nu trebuie să fie neapărat sinceră, cât pragmatică. Şi la asta sunt neîntrecuţi.

♦♦♦Cei deranjaţi de o Europă unită şi ca atare puternică economic, social şi militar, în momentele în care există tensiune între membrii ei stau în tribune şi aplaudă frenetic- uneori ridicaţi în picioare – fiecare fază nereuşită, fiecare degajare neinspirată, dar mai cu seamă fiecare ratare. Aşa cum este cazul de faţă. Iar noi, care credem că suntem buricul lumii – de fapt îl avem încă netăiat – nu înţelegem, sau ne prefacem că nu înţelegem această manifestare de simpatie parşivă şi ne continuăm jocul distructiv, deşi avem impresia că jucăm tot timpul în atac.

♦♦♦Din păcate, cu toţii – şi ei şi noi – avem prea puţin obraz pentru câtă ruşine ar trebui să se întindă pe el.

SILVAN G. ESCU

…Or not to be

♦♦♦Așa a vrut roata istoriei. Asta a fost soarta acestei părți de lume. Destinul a lucrat în favoarea acestei decizii, i-a împins pe locuitorii insulei din fața înțelegerii a ceea ce li se poate întâmpla. Îmbătându-i cu apă din Canalul Mânecii, amestecată cu neștiință, cu necunoaștere, cu pervertită informare și vinovată rutinare a alegerii, mizând astfel în necunoştință de cauză pe un cal mort. Mort, mort, dar care rânjea cu dinții strălucitori, ce păreau vii de parcă ar fi câștigat cursa chiar înainte de a participa la ea, începând chiar cu sfârșitul.

♦♦♦Acum când deja este împăiat, britanicii, care se pricep al naibii de bine la pariuri ecvestre, încă se mai uită în gura lui, rămasă căscată de surpriza morții să zicem, crezând – ei, nu calul – că vor găsi măcar un dinte de aur pentru echilibrarea economiei, care se cam clatină în fața realității care va năvăli ca hunii peste ea și o vor prinde cu chiloții-n vine, stând totuși demnă în picioare. Probabil, economia Marii Britanii va fi nevoită să facă economie ca să își tragă sufletul, chiloții și cât mai pe repede înainte și un șut din foarfecă în fund, chiar în locul unde i se vor rupe budigăii, foarte aproape de locul cu pricina.

♦♦♦Părăsim cu eterne regrete zona sportivă și ne apucăm de… mi-e rușine să vă spun de ce, pentru că are încâlcită legătură cu seriozitatea, care pe mine mă cam obosește, dar conform teoriei neavutului încotro, desigur n-am încotro.

Și acum să-mi şterg sudoarea de pe frunte şi să mă rostogolesc un pic pe sub Canal, prin tunel, ţinând pixul strâns în dinţii strepeziţi de la acrul vieţii, privind prin întunericul minţilor noastre spre o posibilă luminiţă dată de un licurici – defectiv de număr – al speranţei.

♦♦♦Așadar, când anotimpurile lui Vivaldi (parcă) vor începe singure, fără ajutor străin, să se împletească între ele, născocind noi vise timpice, zarzării vor înflori cu petale de nea, iar fluturii vor zbura cu aripi de lacrimi înghețate peste capetele noastre rămase înțepenite în așteptare.

♦♦♦Noi, oamenii cu nume de animale preistorice vom deveni ce-am fost și mai mult decât atât. Vom fi vânzători profesioniști ambulanți de umbre de lumi, pe care vom aplica timbre cu ogarul britanic care se va lasă alergat de ele, de umbre, lătrând cu gura până la urechi a pustiu. În tot acest timp va privi galeș, cu ochii așezați pe coadă dincolo de zările celelaltei lumi, născută după apus.

♦♦♦O lume a liniștii, pe care n-am știut s-o ţinem la piept, se scufundă sub ochii noștri albaștri ca aștrii, nimerind sub un aisberg imens. Unul care înaintează tăcut, ascuns în oceanul de lacrimi, atât de sărat că i se face până și lui sete. În timp ce nouă o să ni se facă foame de nevoia de iubire între oameni, de generozitate, de toleranță, respect și tot ce n-am reușit să prețuim, avându-le la doi pași de mână, Rușine… TO BE!

SILVAN G. ESCU

Am uitat să vă sun

♦♦♦Și să vă spun cum arată mai nou Soarele, feliat în două părți egale, dar, culmea, neproporționale și asta din punct de vedere Madagascar. Măcar de-aș mai avea ce să mai repar. A fost din păcate o glumă amar-serioasă spusă de un neserios.

♦♦♦Dar, dacă stau bine să mă gândesc nici voi nu mi-ați lasat numărul de telefon și nici gratuitate la Roaming-ul intern. De aceea sunt nevoit să vă scriu, ținând pixul invers, cam cum ar vrea Marea Britanie să iasă din UE, rămânând înfiptă-n cuie.

♦♦♦Dacă permiteți o părere – și chiar dacă nu – tot vă voi spune că națiunea britanică este mai blondă decât pare, ba chiar și decât mult băuta lor bere.

♦♦♦Se pare că D-na Europa – una cam curvuţă să recunoaştem – a fost ultima soţie a perfidului, bagabontul rămânând doar cu câteva amante aflate însă peste mări şi oceane, pe care le mai calcă din când în când ca să nu-l uite.

♦♦♦Dintotdeauna liderii britanici porneau încă de pe aeroportul Heathrow cu agenda de revendicări deschisă pusă pe genunchi, pe care le turnau cu superioară greaţă pe masa de lucru a conducătorilor europeni și nu o închideau niciodată ca să nu uite unde au rămas cu cerutul. De-acum vor umbla cu ea permanent închisă ca să uite că a fost vreodată deschisă la fermoar. Culmea este că solicitau în bătaie de joc și ce nu aveau nevoie, doar pentru a se amuza cu umorul specific doar lor pe seama prea scorțoșilor nemți, a superficialilor francezi și a incerților olandezi. Doar Italia îmbrăcată ea însăși în șmecherie nu-i lua în serios, spunându-le scurt : ,,Basta” în timp ce le făcea cu ochiul în semn de ,, Arrividerci ragazzi”.

♦♦♦Oare să reprezint eu iluzia unui drum niciodată parcurs doar pentru că este în pantă? Aşa de bine înzestrat cu lipsă de viziune sunt? Mira-m-aș.

♦♦♦Oricum, întunericul, ca parte a necunoscutului, ar trebui să rămână doar dincolo de fereastra gândurilor bune. Pe marginea timpului se odihnește o părere obosită. A mea.

♦♦♦Trebuie să recunosc că tare străină îmi este această clipă.

♦♦♦Şi totuşi, peste clipa-mi îmbătrânită de neînţelegere se aşterne ca un baldachin cernit o părere de zâmbet trist.

♦♦♦Dar dacă o fi cumva unul purificator?

SILVAN G. ESCU

Woody-ista mea

‎‏­De o bună bucată de vreme, timp în care n-am reușit să mă dezmeticesc, să ies din năuceală și să înțeleg ce mi se întâmplă, așadar, de la o vreme mă simt un copac agresat în interiorul ființei mele de o ciocănitoare îmbrăcată în costumul lui Himmler, cu o frecvență a bătăilor uluitoare. Debusolat, cu acul rupt, nemaiștiind încotro este nordul, m-am pipăit atent și am constatat că nu am frunze, deci nu sunt p-OM. Atunci, de ce a căzut această pacoste pe capul meu? Să fie oare vorba de un blestem? Îndoi-m-aș.

♦♦♦Poate că totuși am un merit ascuns și nu mi-am dat seama de el, de aceea mă străduiesc să-l descopăr și odată scos la iveală încerc să-l fac să rămână așa, neacoperit, să-l vadă toată lumea. Gata, deja l-am găsit! Sunt prost, ăsta este meritul meu principal și ca atare stau cu capul aplecat, cu privirea nemișcată, în bătaia sacadată a ciocului ei insistent. Ea se preface că este în căutarea viermilor care s-au ascuns în capul meu, dar în realitate – cea din capul său rotunjit de neadevărurile propriei sale vieţi – îmi vizează și-mi vânează creierii. Crezând că am mai mulți, mai mulți decât ea în orice caz, sapă adânc, cu o osârdie neostoită, în încercarea demnă de alt gen de ispravă, aceea de a-și termina misiunea cât mai curând și cu eficiență maximă. Am început deja să mă simt mai ușor, pentru că mi se micșorează creierul și – culmea, tocmai acum, parcă nu mai sunt așa de prost. În schimb încep să devin tot mai idiot. Stau în cumpănă cu un ou de ciocănitoare în mână și mă întreb ce să aleg între cele două.

♦♦♦Îl rog pe cel care poartă cu fălășonie un fulg de ciocănitoare la pălărie și consideră că este neciocănit încă să-mi dea un sfat. Dar să nu fie unul idiot. Sfatul.

♦♦♦Nefiind deocamdată în măsură să aleg între cele două stări, am hotărât să intru în pădure îmbrăcat în frunzele singurătății, declamând niște povești în versuri niciodată scrise, recitându-le unor cuvinte ascunse de frica frazelor sub aripi de ciocanitoare, care – n-o să vă vină să credeți – între timp îmi devenise prietenă. Iar eu devenisem semn invizibil.

♦♦♦De fapt eram umbra mea. Asta ajunsesem.

♦♦♦Woody-isto, prieteno, ce sunete ascuțite scoți! Și ce tare ești în cioc!

SILVAN G. ESCU

Slugă, caut stăpân

       NESUFERITUL DIN COTROCENI

♦♦♦Pentru că nu sunt stăpân pe mine mi s-a întipărit pe faţă o fizionomie tipică de slugă, până şi corpul a început să se aplece corespunzător, luând forma cobiliţei olteneşti. Aşa că sunt în căutarea unui stăpân şi pentru asta sunt gata să fac orice, îl caut peste tot, până şi-n buzunar. La el…
♦♦♦Aţi putea spune că sunt nestăpânit şi chiar aveţi dreptate, pentru că prea sunt de nestăvilit în căutarea unuia. Dar nu oricare, ci oricine, fiindcă nu este acelaşi lucru. Oricine este un nume foarte cunoscut, cu multă prestanţă şi – cel mai important – are grijă de slugi, le face toate poftele, asta în cazul obraznic în care îşi pot permite să aibă. Ei, aşa ceva caut eu, dar îl vreau gratis şi în plus să nu aibă vreun minus, să nu fie gras de exemplu, ca să poată ţine pasul în doi, dar să nu se ţină după mine toată ziua bună ziua, vă salut; să nu meargă legănat ca să nu adoarmă în mers şi să aibă coşmaruri cu mine, să nu fie respectuos ca să nu mă obişnuiesc cu binele făcut altora. Pentru că mie îmi place să lucrez suspendat de podul lui Oprescu, respectiv trei-patru zile suspendate pe săptămână, dar din ea, din săptămână şi dacă se poate – şi o să se poată, că m-am interesat – să fie la sfârşitul ei ca să pot – şi o să pot, că sunt slugarnic – face punte peste week-end, ca să nu-l ating cu vreo treabă.
♦♦♦Am un respect deosebit pentru orice înseamnă vreun semn, fie şi din naştere, cu atât mai mult dacă este al şefului. Şi pentru asta o să-mi scot la suprafaţă inconştientul ca să-l pun la treabă, dar nu ca ,,lipsă” de conştient, ci ca realitate pozitivă, fiind de fapt regiunea obscură a vieţii mele sufleteşti, pe care vreau să o arăt tuturor. Este vorba de ,, lipsă” desigur, care este o dulce, o gingaşă, că de-aia e de genul feminin.
♦♦♦Cât despre ce ştiu să fac, apăi e floare la ureche. Ştiu să fac orice pentru oricine, pot începe orice lucru la timp, dar nu termin niciunul de teamă să nu-l greşesc şi să mă simt aşa cum sunt.
♦♦♦Având această calitate cu totul ieşită din comun – şi intrată unde o vedea ea cu ochii – întreb fără să aştept neapărat un răspuns: Ştiţi pe cineva la fel de ciudat ca mine dispus să-mi fie stăpân? Dar să-şi fie şi slugă în perioadele în care eu mă mai plictisesc?
♦♦♦Ce părere ai ţară de stăpâni?
♦♦♦Aştept totuşi – în poziţia care îmi face plăcere să nu o repet – să fiu contactat, nefizic însă, fiindcă mă gâdil şi o să râd până o să-mi treacă. Dorul de muncă.

Ziua porţilor deschise în puşcării

♦♦♦Este un fel de porţi deschise la muzee, doar că exponatele sunt vii, ba chiar cei mai mulţi dintre ei sunt oameni. Numai că nu sunt unii cu adevărat de admirat, însă chiar dacă se află după gratii, ei nu sunt la Zoo ca să bucure privirile vizitatorilor, primind în schimb coji proaspete de banane. A cui idee o fi fost?

♦♦♦Auzi tu, porți deschise! Probabil cât mai larg ca să încapă toți românii. Felicitări inițiatorule!

♦♦♦Sunt convins că cel care a avut-o va fi în mod cert felicitat de superiori, poate chiar recompensat financiar sau – de ce nu – avansat, dacă nu cumva este chiar el superiorul.
Şi totuşi, făcând haz de necaz, ce-ar fi ca o parte dintre vizitatori să închidă poarta pe dinăuntru şi – gândindu-se cât sunt de vinovaţi – să rămână acolo auto – închişi, punându-și ei înșiși cătușe, după care să-și fixeze singuri pedeapsa în funcţie de gradul de vinovăţie liber consimţită. Asta ar însemna cu adevărat spirit civic, demnitate şi onestitate.

♦♦♦Iar cel care a avut această idee ar trebui să o pună el însuși în practică, dând astfel el primul exemplu, în calitate de onest șef.

♦♦♦Ultima parte a frazei de mai sus a fost o glumă neruşinată, de neluat în seamă nici măcar de cei care se consideră șefi vinovaţi, chiar dacă au doar vina că nu-și dau seama.

♦♦♦Este ca și cum noi am privi orizontul de la el de-acasă spre încoace.

♦♦♦Amuzantă şi tristă în acelaşi timp această iniţiativă – a porților deschise la nasturi – luată parcă de sfatul porcilor nebeţivi din ,, Ferma animalelor ” al cărei patron care nu a urmărit să obţină dividende a fost capitalistul George Orwell. Conform spuselor sale toate animalele sunt egale, doar că unele sunt mai egale. Este valabil însă în primul rând pentru oameni, mai ales pentru cei cu prea mult bun simț, care știu ce înseamnă simțirea, cărora le place să fie scărpinaţi pe burtă. Aşa-i că este o senzaţie foarte mişto?

SILVAN G. ESCU

Uşoare urme de palme

♦♦♦Date și primite. Astfel, ambii obraji de peste și de dincoace de Canalul Mânecii vor rămâne multă vreme roșii.

♦♦♦De rușine, insula simte că se depărtează deja de această lume, uşor îndreptându-se spre o destinație veche-nouă, cea a întoarcerii sub ape, în Atlantida vremurilor glorioase de mult apuse, iar ,, populanții” ei sunt pe cale să redevină ce au fost cândva, independenți Om-fibieni, recordmani în submersie. Și – evident – în subversie.

♦♦♦Și totuși, ștergându-se cu dosul ( era cât pe-aci să nu zic al palmei ) de roșia rușine, parcă ar vrea să se agațe cu cârligul de pescuit de continent, fără să arate dacă doresc să fie pește sau pescar. Oricum, orice, numai să nu iasă. Iasou!
Dacă s-ar putea ar face pe dracu-n patru să iasă pe la intrare și astfel să intre din nou în UE neieșind!

♦♦♦În toată această fierbințeală a minților răscăcărate peste Canal, ea singură, zăpada, a uitat să mai plece de pe crestele joase ale munților Scoției – singura din regat care pare să aibă capul deasupra apelor – transfomându-se direct în cuburi de gheață pentru simpaticii și proverbialii zgârciți băutori de whisky, care nu vor cheltui astfel niciun penny.

♦♦♦De partea cealaltă, Țara Galilor se tăvălește prin iarba verde de acasă de râs – la fel și vacile lor – ( la vache qui rie, ar zice francezii, desigur dacă i-ar lăsa magrebienii ), așadar cu toții râd de bleaga Britanie, făcându-i feștanie.

♦♦♦Între timp – luându-și spațiu de gândire pentru săritură – liderii europeni, cu gulerele cămășilor răsfrânte peste cefele ( de porc îmi venea să zic ) groase, după ce s-au învârtoșat peste măsură, mai ceva ca mădularul lui Terente, acum o lasă mai jos, văzând că li se-nmoaie și le atârnă la fel ca viitorul imprevizibil și improbabil dacă permiteți, direct în față. Și tare se tem că nu vor mai putea face față probabilităților viitoare!

♦♦♦Din toate aceste nehotărâri hotărâte deja, eu unul am înțeles că nu pricep nimic.
♦♦♦Dar voi pe mine?

SILVAN G. ESCU

Final countdown

♦♦♦Această piesă a trupei al cărei nume parcă le repugnă, ,,Europe”, le-a sunat britanicilor ( apa-n cap ) în urechi întreaga zi de joi, 23. 06. 2016, dar adevărata numărătoare a început imediat după ora 0 GMT şi – pentru că se numără rar – continuă şi astăzi şi mâine, mereu. Că aşa vreau EU!

♦♦♦În mod normal numerele reprezintă factorul Timp şi înseamnă secunde, însă în cazul ( acuzativ ) de faţă cele 10 secunde ar putea fi luni sau ani, depinde cum vor fi interpretate ( la vioară ). Şi totuşi unii lideri europeni, care-şi freacă mâinile în lipsă de altceva, ar vrea să fie doar minute, cam cât înseamnă încheierea unei minute între doi inşi care nu mai au nimic a-şi spune. În schimb (-ul doi ) cei din Marea Britanie ( se prea poate fostă ) şi-ar dori ca această deja situaţie de fapt să dureze sine die.

♦♦♦După ce şi-a tras singur gluga japoneză peste ochi şi urechi, acum, de fapt chiar de-a doua zi aleargă orbecăind prin întuneric cu cuţitul în dinţi ca să vâneze balaurul care i-a încolăcit minţile – îmbăloşându-i-le – în încercarea disperată de a şi le recupera, spăla şi a le întinde la uscat. Acesta este cetăţeanul turmentat britanic ( similarul nostru până la identificare ) confuz, needucat politic, poate chiar lăsat aşa în mod intenţionat, nedumerit de propria alegere, pe care pare să o regrete, parcă dorindu-i să-şi bage deştele pe gât şi să o regurgiteze. În încercarea de a spăla de sânge cuţitul cu care a ucis o construcţie politico-economico-socială – şi aşa greu de realizat – nutrind speranţa netoată că astfel mortul va învia.

♦♦♦Şi totuşi – deşi pare complet aiurea – s-ar putea ca mortul – europeneşte îmbălsămat şi britaniceşte conservat – să trăiască mult şi bine prin încheierea unor acorduri provizorii cu statut de permanenţă, care să ţină de fapt locul unei căsătorii în toată regula. Pentru că oamenii deprinşi cu astfel de matrapazlâcuri sunt capabili de tot felul de compromisuri, mai puţin cel cu bunul simţ.

♦♦♦Presupunând că cele două părţi vizate de Brexit vor avea înţelepciunea celor care oricum au pierdut deja destul, atunci s-ar putea ca un posibil concubinaj, stând însă tot timpul cu piciorul pe ambreiaj, să fie mai trainic şi mai rodnic decât o căsătorie cu ţâfne şi năbădăi.

♦♦♦Şi totuşi ce trist – amar este gustul trădării principiilor şi al renunţării la respectul de sine!

SILVAN G. ESCU