Timp comprimat

 

Am privit pe fereastra timpului

Şi am văzut o mulţime de secole,

Se prăvăleau peste mine-n tăcere,

Strivindu-mă lent, clipă cu clipă.

 

Gâtuit, am întrebat unul din ele

Din care anume mileniu se trage,

Din care-a mării prinsă-n catarge,

Şi dacă are cumva rude-ntre ere.

 

Mi-a răspuns peste umăr, era grăbit,

Fiindcă alt veac urma să vină la rând,

El trebuind deja să treacă-n trecut,

Nu mă cunoaşte, nu ştie cine sunt.

 

Dar, după-o clipă-ntreagă de gândit

Şi după ce cu-ngăduinţă m-a privit,

Mi-a zis c-o umbră de regret în glas:

O, da, îmi pare rău căte-am strivit!

 

SILVAN   G   ESCU

Amici (-) Amari

 

♦♦♦Amicii sunt, nu-i aşa? prieteni mai mici, sau mai puţin importanţi, mai de mâna a doua să-i numim. Poate ei au fost cândva importanţi şi au decăzut, sau nu au ajuns încă, ori poate nu vor ajunge niciodată la înaltul şi greu de atins statut de prieten. Pentru că prieten înseamnă mult mai mult decât o simplă şi grăbită spusă, scăpată din gură, când o ţinem deschisă în mod necontrolat, printre buzele îngroşate  de suficienţă, într-un moment de euforie, sau în timp ce ne aflăm într-o stare de emergenţă (statică, asta e de la mine !). Asta dacă vrem (sau putem, încercând) să parafrazăm sarcastic – abătându-ne drastic de la înţelesul spuselor sale –  vorbele pline de lumină ale unui prieten filosof. (Afirmaţia având o vădită de la distanţă conotaţie negativă!).

♦♦♦Filosof pe bune, unul şcolit, cu patalama, la mână cum se spune, care-şi etalează cu eleganţă actoricească, deloc cabotină, gândirea, intelectuală era să zic, în manifestări culturale de tot felul. Şi nu ca noi, unii dintre noi demult cocliţi, care ne scremem, tot intelectual desigur, dar nu reuşim decât să pipăim cu gândul câteva idei ce se vor presărate cu aromă filosofică, mai mult iezuită decât ortodoxă. Acei noi vechi, neaveniţi, deci neprimiţi, care nu avem loc nici măcar în rândurile atât de rarefiate ale lor, fiindcă suntem prea butucănoşi, noi, acei născători de frustrări, cum ar zice un alt însemnat cu firul roşu al cunoaşterii. Acelui prieten al meu, dacă nu m-ar urechea cu propria mea mână, mi-aş permite să-i spun un singur cuvânt cu care sper să-l jignesc, anume că este intelectual rafinat, ceva care mă enerverază la culme!

♦♦♦Amicii am cam stabilit ce sunt.

♦♦♦Dar Amarii, ce ar putea fi ? Amici mai mari, sau amici amari, adică neprieteni? Probabil că nici unii nici ceilalţi, ci mai de grabă ceva nedefinit, aşa cum sunt multe altele dealtfel. Sunt ei inclasabili, greu sau imposibil de aşezat în tipare, au ei identităţi confecţionat-paradoxale, sau mai de grabă este percepţia noastră care ne transmite că ei aparţin vagului? Şi în acest fel sunt neatinşi de niciun secret. Unul bine ascuns refuzului de a-l pătrunde.

♦♦♦Dar dacă sunt cumva cei care obţin cu un efort minim un beneficiu maxim, brut este adevărat, din care se scade impozitul pe inteligenţă ?

♦♦♦Sau, de ce n-ar fi oameni-căprioare care boncăluiesc jalnic ca cerbii aflaţi în faţa veterinarului, privind cum sunt castraţi semenii lor?

♦♦♦Ori, poate, sunt doar materie, fie şi materie primă, dar nu vedem în jurul ei niciun contur care să-i fizionomizeze ca definiţi.

 

               AmicUL  neSĂRAT  dIN  cOTROCEnI,

                            S  g  E

 

 

Viaţa ca o scală

 

Cândva, demult, cu-ntreg norocul

De pe această lume fost-am cununat,

Şi-am fost – o vreme-ndelungată –

Un cuplu minunat, de toţi invidiat.

 

Dar partea  tristă-a roţii s-a-nvârtit,

S-a tot rotit şi în curând am constatat

C-am fost de cruda soartă premiat

Să fiu menţionat pe primul loc perdant.

 

Şi-n felu-acesta-mpovărat am tot ajuns

Adus de spate, ca o arcadă-ncovoiat.

 

În alergarea sa prin infinitul timp

Doar o privire scurtă destinu-a aruncat,

Dar şi aceea în întregime plină de reproş,

Ce  în mod sigur sugera că-s unic vinovat.

 

Cuprins de negre gânduri, m-am plimbat

Cu acul drept pe scala sinuoasă-a vieţii

Şi m-am oprit, absolut deloc întâmplător,

Cum mi-m dorit, exact în dreptul tinereţii.

 

Exact în puctu-acela-atît de minunat

Şi am palpat cu gândul sensul sorţii,

Iar la sfârşit de scală-am coborât discret

Şi obosit pe scara-ntunecată-a bătrâneţii.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

Ce-oi fi ?

 

În clinica de nesimţiţi

Parcă-s de-o viaţă internat.

 

Nu sunt deloc prea ocupat,

Cum vreau să par, să ştiţi.

 

Dar de curând am constatat

Că tot ce am atins cândva,

În scrum s-a transformat.

 

Şi pentru asta da-voi înapoi,

Etern. Şi cert în Lumea de Apoi

Voi fi de aspri îngeri judecat.

 

Eu niciun dubiu n-am că vinovat

Voi fi găsit şi veşnic condamnat.

Şi sunt convins că-n locu-acela,

De nimenea ştiut, voi fi intabulat.

 

Şi evident înregistrat ca mijloc fix,

De însuşi Sfântul Petru confirmat.

Definitiv adjudecat! Păcat?

 

SILVAN  G  ESCU

 

Monstru

 

Sunt un monstru, însă federalizat,

Că sunt stăpân peste şapte provincii,

De-ntreaga presă-a lumii mediatzat,

Mă vând doar pe – de aur – zeci de uncii.

 

Păi, sunt aşa de scump cu-n  scop anume,

Dar scopul nu-i în niciun caz al meu,

E doar al celor ce se îngrozesc de mine,

Doar de mă răstesc puţin şi-i pun pe vine.

 

Da, aţi ghicit, balaur îs, am capete vreo şapte,

Câte unul bombat pentru fiecare provincie,

Când de mâncare nu mai am, că-i sărăcie lucie,

Cu oamenii eu mă rezolv. Se-aud doar şoapte.

 

Numai atâta pot să mai rostească, garantez,

Normal, de la distanţă mare îi supraveghez.

Atâta de-ngroziţi îi simt, O Doamne Sfinte!

Dar chiar nu-mi pasă, calc pe ale lor morminte.

 

                                                SILVAN  G  ESCU

Prea deloc

 

Am fost mereu prea ocupat

Să fi fost cumva preocupat

Ca singurului sfat, util să zic,

Vreo importanţă să-i fi dat.

 

În schimb am fost preocupat

Să fiu mereu prea ocupat,

Oricum aş fi, sunt prea ciudat

De lume să nu fiu remarcat.

 

Deşi de oameni tare înţelepţi

Am fost tot timpu-avertizat,

Ar trebui să recunosc cinstit

Că sfatul lor, pe gratis dat,

În mod nechibzuit l-am refuzat.

 

Adesea-am fost aşa preocupat

Ca permanent să fiu prea ocupat,

Ca nu cumva lucid să fi gândit

Că aş putea fiu un ins neisprăvit,

De toată lumea fiind aşa considerat.

 

N-am reuşit să înţeleg vreodat’

De ce în felu-acesta s-a-ntâmplat

Şi-am fost cu fierul roşu ştampilat.

 

Şi încă de atunci ceva îngrozitor

Îmi stă pe fruntea asta imprimat,

E vorba  doar de un cuvânt comun,

Unul cumplit, cuvântul vinovat.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

Doare adevărul ?

 

Dar adevărul absolut unde se află oare

Şade de mine-ascuns, e-n altă depărtare?

În loc să fiu de-ale lui raze luminat

Sunt, culmea, chiar umbrit de soare.

 

Însă la purul adevăr, aşa cum bine ştim,

Se-ajunge uneori şi prin eroare,

Desigur una nedorită, chiar urâtă,

Total neaşteptat, ca orice întâmplare.

 

Năuc, abia într-un târziu am constatat,

Normal, cu nesfârşită consternare,

Că-ntreg cumplitul adevăr universal,

Este acel – deja ştiut – că adevărul doare.

 

                                                SILVAN   G   ESCU

 

 

 

 

 

 

 

Ce mai vrem de la el ?

 

♦♦♦Deşi ne-a dat totul, noi tot mai vrem, mereu şi mereu, ceva de la el, fiindcă ne-a obişnuit să primim şi pentru că nu ne simţim întrutotul stăpâni pe picioarele noastre, moi încă, având genunchii îndoiţi a umilinţa neîmpliniţilor, a neputincioşilor. Probabil, ori n-am înţeles ce a vrut de la noi, fie, cei care încercăm să călcăm pe urmele paşilor săi, nu suntem capabili să ducem mai departe ştafeta versului său niciodată repetabil.

♦♦♦De la el vrem totul, ba chiar şi dincolo de acest tot, nu ştiu cum, dar avem impresia că ne este încă dator, doar fiindcă i-am urmat…

♦♦♦Nu ne putem închipui pe altcineva care să fi încercat unduiri de sunete şi de ritmuri curgătoare, vărsându-se molcom  într-un cântec şoptit cu superioară simţire artistică ca în versurile sale, cele de toată lumea nu numai simţite, dar atât de des şi de meritat reproduse în diverse momente.

♦♦♦Citiţi şi vă minunaţi! :

 

♦♦♦,,Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii…”

 

♦♦♦Doamne, pare atât de simplu, atât de firesc! Da, însă doar fiindcă a spus-o (scris-o) el. Iar aceste minunăţii de metafore, chiar dacă nu sunt comune, şi nu sunt, ele ar putea fi revendicate ca fiind ale tuturor, atât de directe sunt că par a avea întâietate în a înfăţişa ideea în întreaga sa goliciune pentru a fi exprimate unversal. În integralitatea lor, a ideilor exprimate în acest unic fel, acestea  aparţin cumva tuturor,  tocmai fiindcă ei se pot recunoaşte în ele.

♦♦♦Limbajul eminescian ne aparţine, mai exact spus ne folosim de el doar ca vorbe disparate, fiindcă altfel împerecherea fecundă şi orânduirea lor  în versuri  nu au cum să fie egalate. Încă. Sau poate niciodată.

♦♦♦Cine altcineva până la el a fost atât de vehement, dar nu strigând, ci înfierând, stigmatizând în versuri de  o rar împlinită responsabilitate poetică şi politică ,, o lume de panglicari în ale ţării”,  ,,fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii”, sforăitori de vorbe fără noimă despre virtute şi despre patrie, secii de fior naţional. Valabil şi astăzi.

♦♦♦Prin particularităţile verbale ale gândirii şi ale exprimării sale, Eminescu s-a distanţat într-atât de precursori şi chiar de contemporanii săi încât feţele lor literare, ale acestora din urmă, se estompează şi se pierd dincolo de orizont, în negura zărilor şi-a vremilor. Ei nevând decât vina de a fi trecut pe lângă ei lumina incandescentă a Luceafărului. El este veșnic trăitor în ,, secoli ce se torc”.

♦♦♦Cei mai mulţi dintre criticii de seamă ai literaturii române consideră că Eminescu nu şi-a încheiat opera, de parcă nu ar fi reuşit să-şi încheie toţi nasturii de la  jiletcă. Şi asta pentru că au avut de ce anume să se agăţe (!) ca să nu cadă în plasa de susţinere a adevărului, crezând că sunt sprijiniţi de chiar vorbele Zeului:

 

♦♦♦,, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit” .

 

♦♦♦Reţineţi, ,,etern neisprăvit”, fiindcă există şi o eternitate a neisprăvitului, neisprăviţilor !

♦♦♦Dar Eminescu nu-i bagă în seamă nici după o veşnicie de ani, iar noi ar fi trebuit să ştim deja că el nu  a putut fi niciodată mulţumit, având în vedere cât de mult ar fi putut oferi, aproape la nesfârşit. Asta nu înseamnă însă că nu a fixat pentru totdeauna în conştiinţa urmaşilor valoare estetică în cel mai înalt grad. Pe baza acestui grad  el a obţinut cea mai înaltă funcţie în poezia românească dintotdeauna.

♦♦♦El a fost în egală măsură și gânditor adânc și poet profund. A fost atât de scurt în existență pe cât de îndelungat ca trăire literară și nu numai, a fost. De fapt este.  Aproape veșnic.

♦♦♦Limba artistică a lui Eminescu sună deja altfel decât până la el și mult timp de-acum încolo, poate veșnic, de după el, fiindcă el a sintetizat toate acordurile făcute de înaintași, lăsând moștenire o limbă alcătuită din infinit de sensibile coarde ale geniului său poetic, înainte de toate național.

♦♦♦Am putea, dacă sufletul ne-ar vibra a poezie, să  facem din 15 ianuarie cea mai importantă zi a anului, a neamului.

 

                                                                    SILVAN   G   ESCU

 

Ascultă

 

Ascultă şoapta vântului, ce-ţi spune ?

Aşa-i că spune lucruri despre mine,

Te-ndeamnă  niciodată să renunţi,

Nicicum să nu dărâmi acele punţi.

 

Ce le-am clădit cândva cu-atâta trudă,

Când încă dragostea era flămândă,

Atunci nevoie-avea să fie-ntreţinută,

S-o poată prezenta ca pe-o izbândă.

 

Dar să te iubesc în tăcere, am voie oare?

S-ajung în pragul lumii, ca o-ntâmplare,

De după colţul ei să stau să te privesc

Doar pe furiş măcar, tăceri doar să rostesc.

 

E voie-acum, sau aştepţi să mă sfârşesc ?

 

SILVAN   G   ESCU