Reprezentativ

A, ceva extraterestru

 

Are o formă cunoscută, doar că e puţin schimbat,

Are capu-n colţuri, fără păr, şi are nasul uni-narat,

Adică, are o singură nară, dar care face cât două,

Asta fiindcă din nas îi picură doar boabe de rouă,

Adică rouă neterestră desigur, necunoscută nouă.

 

A, da, şi cu sergentul zece, normal tot extraterestru,

Atent, cu deştu’ la tâmplă, fiindcă este ambidextru.

Amabil ca orice neom, are mai puţin de-un metru

Atunci când şade  aşezat pe ceva încă neidentificat,

Aşadar, e firesc aşa să fie, fiindcă nu prea are ficat.

 

Acum prefer să am în preajmă un extraterestru câine,

Altfel decât un pământean ce socoteală strictă-mi ţine

Azi, mâine şi oricând, şi-mi latră în ureche ziua toată.

Aşa că înţeleaptă hotărâre iau de mâine, desigur, iată,

Anume să împart cu extra chiar şi bucata mea de pâine.

 

SILVAN   G   ESCU

 

– NU Invers

DE  ACORD  CU  ÎMPOTRIVIREA,

    DAR  MAI  ALES  NU  INVERS!

 

♦♦♦Cam în felul acesta îl putem eticheta –  la maşina de scris cuvinte,  doar într-un singur exemplar însă, că de, e rar!  – pe înaltul, însă pe lungime, preşedinte al României, prea îndelungatul  şi profundul în adâncime gânditor, asemănător celui de piatră arsă de la Hamangia. Domn Preşedinte care rămâne cu vorba, în întregimea ei, între gând şi buze, rătăcită pe  undeva  pe ţeava nedesfundată a gâtului cu ceafa lată şi-ncordată, cea cu racheta de tenis antrenată. Vorbă născută (grea naştere, prin cezariana guşei) dintr-o singură idee. Idee n-am care…

♦♦♦Acel preşedinte care de fiecare dată (nu cea din calendar, ci cea din calendele greceşti din sud-vestul Peninsulei Iberice, unde-şi petrece toate vacanţele de vară, indiferent în care anotimp al anului, dată recunoscută prin unicitatea inexistenţei!), aşadar, ia notă  de orice îi spune sau îi arată căprioara.  Nu vă spun care, să nu vă vină vreo idee, vânătorilor! Şi f. f. RAR (Registru Auto Român, de exemplu) o mai şi scoate spre dare, dar iute o bagă unde trebuie, adică la loc, ca să nu i se mai vadă. Nota, v-aţi prins! Păi, voi – o parte din voi –  la ce v-aţi gândit?

♦♦♦Acel preşedinte – soţ  fără soţ (adică unic) al nevestei sale aşadar, pe persoană fizică, că de fizică e, nu? nu ea, el!  – care… care ce?

♦♦♦A, da, Doamne Iartă-mă, că uitai: acel preşedinte care priveşte cu cea mai mare, dar ce spun eu, excepţional de mare îngrijorare, în niciun caz invers, adicătălea, este îngrozitor de îngrijorat de felul cum priveşte. Orice, din orice direcţie ar veni (vidi, vici) Caesar, pardon, cea care ar merita  să fie privită. Evident, pe sub sprâncenele arcuite a totală nedumerire.

♦♦♦Dar este atât de obosit de la această îngrijorare privitoare, îngât, pardon, încât trage de coadă o fuguţă cu elicopterul la margin(im)ea Sibiului pentru o binemeritată de întreg poporul refacere. Da, ce vă miraţi, refacere, adică pe înţelesul tuturor inversul facerii. Aşadar, refacerea lucrului bine (aşa mai crede el încă) făcut. Care este pe cale(a Victoriei, a nimănui) de a se desface. Am pus doar două puncte, cardinale aş putea spune, nu de alta, dar atâtea am mai avut. Fiindcă nu sunt chiar aşa avut şi pre(a)ocupat ca dânsul.

 

ACORD(eon)UL  INVERS  Din  cOTROCEnI,

S  G  E

Cunoscăreţul

 

♦♦♦Dorind să nu mai fie peste tot uns cu alifie şi nici să mai fie luat drept stângaci de ambele mâini, dar şi (un prost era să zic!) slab pregătit profesional, că de uman nu mai vorbim, a ieşit de după uşă, unde a stat (cu curul pe ştatele de plată, ca să-și palmeze semnătura) ascuns o vreme şi ceva, însoţit de prietena sa  fidelă din totdeauna, uluiala.

♦♦♦În momentul în care a simţit că nu mai simte prin preajma sa ruşinea, ca şi cum ar fi fost o ceaţă care s-a împrăştiat de la sine (nu de la el!), Dl. ,,ALTĂ-NTREBARE” de mai ieri a intrat cu cămaşa scoasă din pantaloni în buda penibilui, urlând că are o dorinţă. Urcându-se cu inelul său maro pe  inelul alb-gălbui împrumutat de la coşul roșu  din obrazul panoului de (dez)onoare,  cu un picior sprijinit pe o movilă de promisiuni –  – care, ruşinate, se simt nesimţite – şi cu celălalt pe un maldăr de tupeu obraznic, mai mare cu un cap fără gât decât Casa Poporului pe care o populează prin alegere liber repetatată, de enervant de lungă vreme, a râgâit pe din dos. Sfătos, păi cum altfel?

♦♦♦Astfel crăcit – ajuns aşa prin aplecare cu strigare-n gura mare scoasă pe partea neorală – a glăsuit pe fanta de sub nas că cei care au ieşit în stradă, fiindcă le place să nu stea în casă, nu cunosc legea  nici măcar atât cât n-o cunoaşte el. O fi vorba de Legea Bâlbâielii, cea a Nesimţirii, a Promisiunilor deşarte, deşărtate pe fereastra permanent deschisă a capului multora, de Legea Inconsecvenţei de orice (mama) natură, cea  a Dosirii banului public, de Legea Altei-Ntrebări, cea a Publicului ovaționând (b)anal etc. Cele pe care  le cunoaşte atât de bine şi – suplimentar – le stăpâneşte cu atâta graţie el?  Dacă este aşa, atunci este mai bine că manifestanţii logici nu cunosc prevederile legice.

♦♦♦Acest neisprvit, nu doar – în sensul permanent giratoriu – că este neterminat în creştere, în creşterea gândirii de dincolo de dincoace de orice, urcându-se gingaș cu fuduli(il)e pe scara confecţionată din petale roşii de trandafiri, şi-a pus ochelarii, de cal era să zic, de parlamentar, un fel de consul al lui Caligula. Însă unul modern, cu nobleţe proletară, nu? că de-aia este vârf de sfârc în partid, şi – râzând în hohote, cu gura până la urechile votanţilor – a plonjat în Marea  Penibilului. Şi de acolo a început să înoate contra curentului, ţinând în dinţi o coadă naţională de oaie în loc de ţeavă, prin care să inspire ,, alte” şi să respire expirate ,,întrebări”. În încercarea de a ajunge la izvoarele râului râsului, cu faţa neatinsă de nicio plăcere dată de codru, pentru a se întâlni, măcar întâmplător, cu râsul-râs, adevăratul, trăitor în pădurile de la munte, alea câte or mai fi rămas. Şi care ar zâmbi în hohote noi, îmbrăcat în blănuri vechi.

♦♦♦Întrebarea este cum de-l lăsăm – votat de cei ca el –  pe acest PP îmbrăcat la patru ace de acupunctură în haina haină (se poate citi şi invers!) a minciunii democratice să ne jignească şi bruma de inteligenţă cu care ne creditează el şi cei asemenea lui?

 

                   Mu(l)tul   TRIST   dIN   cOTROCEnI,

S   g   E

Contraste

 

Când simte iubirea că vine, femeia se scrie pe sine

Cu gingaşe semne, uşor înclinate, italice, litere fine,

Ea reprezintă atunci pură delicateţe, eu semne aldine,

Groase, bolovănoase, doar asta însemn, asta ştiu bine.

Ea se oferă, eu doar solicit, consider că mi se cuvine.

 

Cu mers de felină păşeşte, iar părul pădure se vrea,

Unduitoare, liană se-ncinge pe mine în loc de curea,

Duioasă felină se-agaţă de mine c-o blândă privire,

Deoparte, cât mai departe, la urmă, se lasă pe sine

Şi-acolo în vârf, pe culmile-nalte, mă urcă pe mine.

 

Eu sunt ca oceanul în prag de furtună, ea tainic sărut,

Când vine aproape de mine în ochii-i ca mura m-arunc,

Ea-nseamnă enorm pentru oameni, eu cruntă ruşine,

Eu caut nimicuri în lucruri, ea doar fapte măreţe reţine,

Eu sunt temător şi nesigur, ea-ntregul control îl deţine.

 

Ea gândul îmi prinde din zbor, îl poartă cu ea în văzduh,

Desigur ea are trecere-n lume, eu simplă  soartă de cuc,

Eu stric tot ce se poate atinge, ea ştie s-aleagă ce-i bine,

Eu sunt elefantul greoi, ea umblă cu gesturi fine, feline,

Eu negura nopţii totale îmbrac, ea zi luminoasă devine.

 

SILVAN   G.   ESCU

Mihai Eminescu – Născutul

 

Mi-am propus de mai mult timp  să vă  atrag şi – de ce nu – chiar să vă rețin atenția spunându-vă câteva – mai multe, de fapt! – din gândurile mele formate de-a lungul timpului despre Eminescu – Născutul.

Da,  Născutul, fiindcă pentru mine doar s-a născut, chiar dacă sunt nevoit  să accept că a și murit. Spre deosebire de noi ceilalți care am fost născuți, (şi dacă o să mai am ocazia o să dezvolt pentru cei interesați de acest lucru)  el S-A născut, pur și simplu s-a autonăscut, tatăl fiindu-i Universul, iar mama Poezia. Așadar, noi doar vom muri, nemaitrăind ca el.

S-a născut așadar – dar cu certitudine cu totul altfel – s-a născut într-un an cu zero-n coadă, însă cu toate celelalte numere în frunte, cu stea cu tot.  Una numai a lui. Cu care a şi plecat.

A venit pe lumea aceasta cu un scop anume, pentru a o schimba și nu i-au trebuit decât 17 ani de activitate creatoare intensă pentru a o face să nu mai fie ca înainte. Pentru că ceilalți ani, din păcate şi pentru el, dar şi pentru noi, au fost marcați de boală, de neîmpliniri, de groaznică  suferință. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar mai fi putut crea măcar alți 17 ?

În 1859 – anul Unirii mici, cum nemeritat și jignitor a fost numită de oameni ce se consideră mari – așa cum spuneam, în acel an avea doar 9 ani, ulterior această ultimă cifră, după exact 30 de ani, devenind un ultim reper al vieții lui, înainte de plecarea sa în nemărginire.

La acea vârstă, mult prea fragedă, poate nu a putut să înţeleagă la adevărata dimensiune măreţia evenimentului şi ce avea să însemne Unirea, motiv pentru care acest important moment istoric nu ocupă un loc important în opera sa cel puțin. Fiindcă altfel, gazetărește vorbind, a făcut dese referiri la ea, militând permenent pentru păstrarea unității țării, îndrăznind, visând – cu uluitoarea lui putere de anticipație – chiar la mai mult, reunirea întregii românimi într-un singur stat, mândră floare în buchetul națiilor Europei.

Poate, dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziție şi dacă împrejurările ar fi fost prielnice, ar fi scris despre acele momente care au schimbat cursul istoriei naționale și ar fi făcut-o în felul său atât de personal, atât de unic.

In numele său, al marelui său nume – îmi iau libertatea acestei obrăznicii – am cutezat să scriu poezia pe care poate şi-ar fi dorit să ne-o lase el, compusă cu totul alfel, desigur, intitulată „ Uniți-vă”. Poezie  pe care, cu prețuirea pe care i-o datorez, i-o dedic şi care în modesta mea versificare se prezintă astfel :

 

UNIȚI-VĂ

 

Români din toate țările, uniți-vă!

Și în întreg desăvârșiți-vă,

În cuget și simțiri păstrați-vă,

Cu dragoste îmbrățișați-vă.

 

Iar voi români din România

Iubiți-vă cu toată ființa glia,

Iar de plecați, să nu uitați

La vatra voastră să vă-napoiați.

 

Românie, lasă deschise brațele,

În ele să-ți cuprinzi suratele,

La pieptu-ți să le strângi cu drag,

Câștigă cu dușmanii rămășag.

 

În gândul nostru-i scris unire,

Atunci, de ce atâta-mpotrivire?

Lăsați de-o parte orice vrajbă,

Prindeți-vă de mână-n grabă.

 

Români frumoși, în ochi priviți-vă,

Uniți-vă, îmbrățișați-vă, iubiți-vă!

 

Întâmplător, sau mai de grabă nu, Unirea din anul 1859 s-a făcut doar la distanţă de ceva mai mult de o săptămână de ziua sa de naştere. Cred eu, de fapt sunt convins că deloc întâmplător.

Revenind, trebuie să amintesc faptul că Eminescu a fost dintotdeauna plăpând, fiind relativ mic de statură, slăbuț și mereu asaltat de boli și de nevoi, dar cu toate acestea a avut o putere creatoare incredibilă.

Eu unul cel puțin, văzându-i fotografia – cea de la vârsta imediat următoare adolescenței, unica publicată în vremea tinereții mele – am crezut că ar fi fost un june înalt, spătos, masiv chiar. Dar – măcar prin comparație  cu Ion Creangă, care era o matahală de om – poetul era aproape un pui de om, firav din punct de vedere fizic.

Numai fruntea sa era înaltă cât Carpații pe care i-a străbătut de atâtea ori, iubindu-i fără rezerve. Era masivă, intimidantă prin forța ascunsă îndărătul ei și – și de aceea  – atât de luminoasă, de frumoasă, de copleșitoare.

Acolo, înapoia acelei frunți a viețuit, stând pitulată de ochii altora,  muza care l-a făcut să fie incomparabilul poeziei românești și a făcut-o posibilă ajungerii la noi, poetul obligându-ne parcă, prin valoarea scrierii, chiar să-i sărutăm mâna ținătoare de pană măiastră prin intermediul poeziei sale de neegalat.

Fără să fie un pustnic, deşi a fost un introvertit, şi-a creat o lume numai a sa, din care nu va mai ieși vreodată până la  ieșirea din această lume pământeană, cea fizică, pentru că altfel va rămâne veșnic doar în prima.

La fel ca şi uitarea chiar şi plictiseala este uneori benefică, fie şi doar pentru faptul că ambele sunt naturale, adică fireşti. În ceea ce-l priveşte pe Eminescu prefer să mă îmbolnăvesc de neuitare, iar de plictisit n-o să mă plictisesc niciodată să îl citesc, să-l recitesc, să-l admir, să-l cinstesc şi să-l consider patriarhul literaturii române.

A fost în postura privilegiată, dată de impunătoarea sa personalitate, a omului care ar fi putut avea totul, dar a ales să nu ceară nimic pentru el. Pentru că a iubit prea mult oamenii şi a considerat că poate ei au mai mare nevoie de fiecare acel ceva care i s-ar fi cuvenit lui. Asta a fost de fapt bucuria trăirii lui, aşa  a fost mulţumit şi fericit.

După cum probabil știți – îmi place să cred asta – am scris un eseu despre Mihai Eminescu, intitulat „ Dor de dor”, poate unii dintre dvs. chiar v-ați aplecat asupra lui, după care v-ați ridicat, răstimp în care să-l fi frunzărit măcar.

În siajul celor scrise acolo, în încercarea de a exemplifica – în felul meu – cât de cât această stare, am produs – rod al iubirii mele pentru Eminescu – următorul dor, care se cheamă, nici nu se putea altfel :

 

DOR  NEVINDECAT

 

 

Fericit privesc în zare,

Soarele mă încălzește,

Mă privești surâzătoare,

Zîmbetul tău mă topește,

Glasu-ți tandru îmi șoptește:

Dragostea-i nepieritoare.

 

Te iubesc mai mult ca ieri,

Însă mai puțin ca mâine,

Îmi faci anii primăveri

Numai când ești lângă mine,

Inima din piept îmi sare,

Simt că zbor din floare-n floare.

 

Dar, atunci când ești departe,

Nu te afli lângă mine,

Depărtarea ne desparte,

Chiar atunci dorul îmi vine.

Aș dori să-ți spun în șoapte

Dorul ce-l împart cu tine.

 

Îmi ajungi dorul din urmă,

Îl atingi tremurătoare

Și-l împletești în cunună,

Acel dor cumplit mă doare,

Vin-o iute, boala-mi curmă,

E-o boală răvășitoare.

 

Mi-ai zdrobit inima-n piept

C-ai plecat lăsând-o goală,

Ai lăsat-o ne-mpăcată,

Orice poruncă accept

Numai ia-mi această boală.

Ceastă boală ancestrală,

Ce n-a putut fi vreodată

De cineva vindecată.

 

Eminescu nu a fost doar un poet mângâiat de geniu, a fost o entitate complexă, poate şi complicată, în orice caz una arzândă, răvăşitoare, efervescentă. Pentru el poezia a izbucnit dinăuntrul său, ca un vulcan încărcat cu inegalabila lavă a metaforei şi a făcut-o firesc, fără nicio sforţare, a fost o formă descurajantă pentru alții, dar atât de lejeră pentru el, cea de a se exprima, de a transmite scânteia sclipirilor sale, aşa cum de altfel  a făcut-o în toate celelalte domenii pe care le-a abordat.

În tot ceea ce a întreprins cu gândul sau cu pana sa, Eminescu a descoperit, a pipăit şi a atins inflexibilităţi foarte solide ale vieţii şi lumii, legi ale firii, într-un cuvânt omenescul din ele. Ca un acrobat profesionist, pipăind versul, poetul a pendulat între fantezia aproape nefiresc de firească în cazul său şi concretul exact, adeseori frust, brutal chiar, manifestat prin atitudinea deloc tolerantă faţă de mai marii vremii, altfel atât de mici pe lângă personalitatea  sa atât de proeminentă. A pendulat între afecţiune şi melancolie, nu neapărat de sorginte ludică, pe de o parte,

vezi printre altele: ,, fiind băiet păduri cutreiram / Şi mă culcam ades lângă izvor.. “ şi revolta abia reţinută, dacă ne referim doar la ,, Împărat şi Proletar “, pe de altă parte.

Versul său nu are colţuri, este rotund ca cercul de lumină din jurul frunţii sale, poate  fi lesne mângâiat cu privirea şi de aceea poate fi citit  de oricine cu pasiune, cursiv, fără poticneli.

A fost când tristul vesel, când tristul melancolic, când răzvrătitul, când candidul, duiosul, iubitorul de oameni şi de ţară. A fost un  Om! A contemplat viaţa sub toate aspectele şi formele ei, dar pe alocuri a şi atins-o, insuficieant însă pentru a fi fericit, ci poate doar mulţumit cu ce i s-a oferit.

A scris poezie relativ simplă, accesibilă oricărui cititor, ca un desen clar, uşor şi plăcut de privit, dar în acelaşi timp şi poezie filosofică, scrisă nu cu înverşunare, ci cu zâmbetul osânditului, abia schiţat, parcă zâmbindu-şi sieşi, conştient de cunoaşterea propriei valori, de care nu a făcut paradă niciodată, ca mai toate marile valori universale, din rândul cărora face parte.

Şi-a mutat întreaga fiinţă, în totalitatea ei însă, rând pe rând, în orice a întreprins, nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării şi nimic nu a fost scris privind doar din afara fenomenelor abordate.

Cât priveşte activitatea didactică, ideile sale reformatoare, poate prea avansate, sau chiar fanteziste pentru acele vremuri, au fost considerate inadecvate, menită să bulverseze comoditatea şi inerţia sistemului, să mişte prea brusc starea învăţământului de atunci, iar superiorii săi ierarhici cu siguranţă au fost inhibaţi de o astfel de iniţiativă.

Am mai spus-o și într-o altă împrejurare literară, dar îmi face plăcere s-o reiterez. Pretindem cu toții că Eminescu  (vai, ce bucurie am de fiecare dată să pot scrie și pronunța acest nume!), așadar, ne lăudăm că Eminescu ne aparține. De fapt noi îi aparținem lui, pentru că noi suntem copiii săi, el fiind tată al limbii noastre – de la el am învățat să vorbim și să scriem. El este tatăl trăirilor noastre sufletești – de la el am învățat să simțim –  al trăirilor noastre și gândirii noastre, fiindcă de la el am învățat să ne amintim –  al îndrăznelii noastre  de a săruta – atât cât ne permite el, măcar cu vârful buzelor –  versurile-i nemuritoare.

Mă străduiesc să exemplific cele spuse mai sus prin poezia:

 

NEAPARȚINERE

 

Mă am, dar, culmea, nu-mi mai aparțin,

Sunt multă apă într-un pahar cu vin,

Din care-a mai rămas pe fund puțin,

Din toate câte-am fost, acuma e amar pelin,

De- un timp de-o tremurândă ramură mă țin.

 

M-alerg din urmă, dar, iată, nu mă prind,

Oriunde mă îndrept deja mă văd plecând,

La lucruri serioase mă uit mai nou râzând,

De fapt e râsu-mi tare trist și mă surprind

Cu-ntregu-mi chip de râsul meu zâmbind.

 

Mă simt cumva întreținut, dar nu aparținut,

Ci aparținător de gînduri, în permanență mistuit,

Din câte-au fost, nimica nu se-arată revenind,

Deja mă văd, m-aud, mă simt îmbătrânind.

 

Sunt prins de vreme între susținere și întreținere

Și totuși, între deloc și-ntregul tot aleg neaparținere.

Fire visătoare, dar totodată arzândă, a colindat țara în lung și-n lat în fuga sa permanentă spre un ceva numai al lui, repetată, neliniștită, parcă intuind că va avea puțin timp la dispoziție, în căutarea a ceea ce doar el știa, încercând să cuprindă cât mai multe cu mintea sa mereu sfredelitoare, mereu însetată de cunoaștere.

A trecut în peregrinările sale prin orașe mari, dar și prin târguri și orășele, unele din ele însemnând ceva semnificativ pentru istoria acestui popor, dornic să afle cât  mai multe, să-și îmbogățească și mai mult deja bogata sa cultură.

Noi, cei care-l iubim, avem datoria să-l promovăm, făcându-i pe alții, mai puțin familiarizați cu opera sa  să-l descopere, iar pe ceilalți, ceva mai apropiați de adevărata cultură, să-l redescopere.

A fost sintetic și analitic în egală măsură, reușind când să facă un singur mănunchi din toate, când  – dovedind generozitate – să ne răsfețe cu explicarea la modul amănunt  a ceea ce dorea să ne arate, cu ceea ce avea să ne uimească. Acest lucru este și simplu și normal în cazul unei minți geniale.

Pentru mine Eminescu este doar născut, este încă viu, chiar acum mă uit la el, mă așez în genunchi în numele tuturor, rugându-l să ne ierte pentru nevolnicia noastră, pentru vinovăția noastră de al da uitării, noi bieți epigoni nerecunoscători. Așa îl văd eu, viu. Și nu sunt orb. Și  chiar dacă aș fi, tot așa l-aș vedea. Pentru că aş face-o cu ochii minţii.

Eminescu ne-a învățat să gândim, să scriem, să citim, să știm, să iubim, să suferim și chiar să murim.

Adolescent fiind am învățat de la Eminescu să iubesc, să știu să mă îndrăgostesc, citind „ Floare albastră ”. Deasemenea am învățat să gândesc, parcurgând cu creionul în mână „ Glossa ”. Am învăţat să citesc, mai apoi să recit, pentru ca acum, iată, să şi scriu. După care am învățat CUM să fiu generos, urmărindu-i știința de a se dărui. Am învățat să sufăr, trăindu-i suferința. Și voi muri venerându-i până și moartea.

Deși pare că nu mai este cazul, țin totuși să amintesc cât de actuală este și astăzi, parcă mai mult decât oricând, poziția sa social-politică, exprimată atât de tranșant în ,, Scrisoarea III ”. Dacă nici versurile din această poezie nu se constituie într-o adevărată atitudine civică, de revoltă și de înalt patriotism, atunci care ? Cine altul decât el ar fi putut scrie astfel ? Nu putem, nu avem dreptul să uităm această pildă, aceste înfierări la adresa neiubitorilor de țară, parcă mereu aceiași, parcă mereu la fel, mereu și mereu, în toate epocile. Poate doar Nicolae Bălcescu a vorbit cu atâta patos despre această oropsită țară, dar de scris, în felul în care a scris, nu putea s-o facă decât el, Eminescu.

Cum oare am putea uita aceste versuri, scrise cu atâta înciudare ? :

 

” Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

S-ajungă-a fi stăpână și pe țară și pe noi !”

 

 

Sau, ceva mai la vale:

 

„! Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară

Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei

Ca să nu se-arate-odată ce sunteți – niște mișei !”

 

A fost într-o permanentă luptă cu timpul, dorindu-și să înfăptuiască multe lucruri, parcă intuind că va avea atât de puțin la dispoziție. Aș fi vrut să-i  fi putut împrumuta din timpul meu, dar nu pot să fac decât să-i mai dedic o poezie, luând în răspăr timpul atât de nemilos, cu el în primul rând :

 

TIMP  HAIN

 

Nimeni pe lumea asta nu are puterea să m-ajute

Și nimeni nu vreau să mă întrebe vrute-nevrute,

Din care zare acea tristețe grea îmi vine, de unde

Și până unde mai ales, durerea-n mine se întinde,

De ce acest cumplit blestem din urmă mă ajunge.

 

Pe fața albă – a pernei, eu fața tristă mi-o așez și plâng,

Vărs un ocean de lacrimi și perna udă-n brațe-o strâng,

Neîntrerupt mă simt tot mai apăsat de grelele suspine,

Cu greaua trecere a timpului, tristețea se iţeşte-n mine,

De-aceea, de atâta grea durere stăpânit, să urlu-mi vine.

 

Iar tu, o, prea nechibzuită viață, unde anume te grăbești,

Așa încrezătoare te arăți și uiți c-o veșnicie nu trăiești,

Naivă, te lași mereu atrasă-n fuga timpului și slugă-i ești,

Adevărat stăpân pe el îl recunoști și peste tot îl însoțești,

Că-n felu-acesta existența îți scurtează, nici nu bănuiești.

 

Tu, Timpule, hainule, neîncetat alergi, deloc nu obosești,

Dorința mea, acea de-a te opri un pic măcar, nesocotești,

De tine-ncerc să fug, mă treci prin cazne și mă-mbătrânești,

Nici o secundă, iată, tu nu pierzi și niciodată nu greșești,

Tu știi precis că-n orice loc aș sta ascuns, acolo mă găsești

Pe el l-a găsit mult prea devreme, nedrept de devreme. Dar, în acel scurt timp îngăduit de soartă, pe lângă toate celelalte, ne-a învățat chiar să și murim. Cel puțin pe mine.

Pentru toate aceste învățăminte și pentru încă multe altele, neenumerate aici, dar și pentru cele pe care nu am reușit să le înțeleg, sau să le descopăr îți mulțumesc Titan al poeziei!

Adevăratul Escu al neamului este Numai el, Eminescu, motiv suficient  să mă încumet să-i dedic următoarea poezie, încă una, intitulată  sugestiv:

 

ADEVĂRATUL  ESCU

 

Normal,doar el a fost adevăratul Escu

Şi nu acela-nchipuit de Muşatescu,

Indiferent câţi au mai fost şi vor mai fi,

Doar al său nume în timp va dăinui.

 

Enescu a scos un „ Mi ” din Eminescu,

Ca să rămână  singur el cu muzica,

Neîndrăznind să-l concurez pe Titan,

Ci, respectuos, să-l celebreze an de an.

 

Și noi ar trebui să ne-nchinăm la a lui stea,

Atâta timp cât lumea-aceasta-o exista,

Să-l prețuim pe marele George Enescu,

Dar, mai ales să-l venerăm pe Eminescu.

O spun chiar eu, neînsemnat, pretins poet,

 

SILVAN  G.  ESCU

Jumătăţile drumului

 

 

 

Nebunul din capătul străzii normale,

(Am putea gândi: halal normal !)

Se poartă, hai să spunem, în mod firesc.

Însă, doar până la jumătatea drumului,

Acolo redevine normal, adică nebun.

Dinspre partea  cealaltă, de la capătul străzii,

Se priveşte pe sine cu o înţelegere tăcută.

 

Strada, singură, fără surori, îngustă, tristă,

(Este normal astfel, fiindcă aşa s-a născut,)

Nu se arată deloc mirată şi nici contrariată,

I se pare normal şi drept dovadă, însoţindu-l,

Îi urează, privindu-l cu simpatie: drum bun!

 

În celălalt capăt îl așteaptă, privindu-l altfel,

Ușor bizar, dacă nu cumva  chiar anormal,

Partea  care se autointitulează  nefirescul.

În acest fel se arată, privind din depărtare,

Depărtare care totuși este atât de aproape.

 

Strada, aceea singură de care vă vorbeam,

În întregul său, ca semn al sensului unic,

Îl îmbrățișează cu ambele trotuare,  surâzând,

Entuziasmată de plăcerea de a-i fi unic ghid.

Plăcere care pare firească în anormalitatea ei.

 

SILVAN   G.   ESCU

Orice-ar fi, este!

Unei frumoase zăpăcite

 

Din degetele fine i se scurg culori,

Drăcesc pictează gemene surori,

În podu-nalt al palmei ţine cheia,

Cu ea aşterne-n coală gândul şi ideea.

 

Greceşte stă în casa-i ca o insulă,

Iar mâna stângă-n moale pensulă

Ea tare îşi transformă când pictează

Dulci Rubensiene ce amar oftează.

 

Imaginează veseli porci cum zboară,

Privind spre omenire aşa-ntr-o doară,

Apoi se prind în horă numai de copite

Şi-aruncă în văzduh grohăituri şoptite.

 

Din ochii luminoşi îi curg râuri de stele,

Ce mai apoi le-aşează tainic pe pământ,

Oricât de mult aş căuta, precis nu sunt

Ca ea în lume-aşa de multe Filomele!

 

SILVAN   G   ESCU

Părere

 

Am observat  aici aproape, de după colţul lumii

O-ntunecată siluetă alergând de gânduri speriată,

De parcă se ascundea să nu fie văzută de cineva,

Păream să fiu eu, aşa părea, ca prima impresie.

 

Înfrigurat, am cutezat să dau mâna cu curajul

Şi, cu timiditate, am pornit în căutarea mea,

Înfruntând mirosul greu al timpului deja stricat,

Neştiind cine anume a stins lumina în Univers.

 

Brusc m-am pomenit strigat pe nume. Era frica,

Mă privea fix, cu faţa zbârcită, nedumerită,

Zicându-mi,  înfăşurată într-o mantie de curaj:

Băi fricosule, cum îndrăzneşti să mă părăseşti?

 

Dintr-odată, lumina a început să-şi  croiască drum,

Izbindu-se de întuneric cu un trosnet înfricoşător,

Alergau pe cer mii de săgeţi zig-zagate de fulgere,

Strălucind ca un ceresc bombardament de stele.

 

Prin mult prea scurta şi intermitenta lor iluminare,

Apropiindu-mă cu băgare de seamă, m-am zărit.

Şedeam pe loc ţintuit, purtam în piept insigna fricii,

În timp ce eu, umbră curajoasă, înaintam spre mine.

 

SILVAN   G   ESCU

Harnic

 

Fiindcă iubesc odihna,

Ce credeţi că am făcut?

Am ieşit din vacanţă

Şi am intrat în concediu.

 

În concediu de studii.

Ei bine, m-am apucat vârtos

Să studiez pauzele.

 

Aşa mi s-a părut firesc.

Atunci. Dar şi acum.

 

Dar şi aşa e destul de obositor,

Cel puţin până la pauza de masă.

 

Deşi nu vă cunosc, că mi-e lene,

Vă întreb cu glasul scăzut,

Să nu mă aud şi să mă trezesc:

Nu-i aşa, că şi voi simţiţi la fel?

 

SILVAN   G   ESCU

Cinism

 

Cine are atâta îndrăzneală,

Cine cutează cu atâta cinism

Să-mi ştranguleze gândurile?

 

De eşti tu vinovata aceea,

Te blestem cu inima strânsă,

Şi cu un nod gordian în gât,

Să ai doar un singur gând.

 

Şi acela să umble bezmetic,

Să strige deznădăjduit în pustiu,

Neluat în seamă de nimeni.

 

Să rătăcească-n lume stingher,

Alergând cu ochii ieşiţi din orbite

În căutarea gâfâindelor mele gânduri.

 

SILVAN   G   ESCU

Gunoier

 

Văzând murdăria din jurul meu

M-am apucat cu neştiută râvnă

Să mătur resturi de fraze, putrezite.

 

Strâng frunze de cuvinte uscate,

Şi bileţele de dragoste, mincinoase.

 

Mătur desene cu chipuri neterminate

Şi chipuri închipuite, niciodată desenate.

 

Mătur tot ce nu mai trebuie omenirii,

Aspir praful din plămânii oamenilor,

Şterg sudoarea încruntării pentru nimic.

 

Am şi o bucată de cârpă, cât pământul,

Cu care şterg praful de pe suflete chinuite.

 

Iar în final, ajuns la capătul străzii,

Al străzii acestei lumi pestilenţiale,
Lăsându-mă la urmă, mă mătur şi pe mine,

Devenit prin strădanii consecvent repetate

Un important şi nesuferit gunoi şef.

 

SILVAN   G   ESCU