Reprezentativ

A, ceva extraterestru

 

Are o formă cunoscută, doar că e puţin schimbat,

Are capu-n colţuri, fără păr, şi are nasul uni-narat,

Adică, are o singură nară, dar care face cât două,

Asta fiindcă din nas îi picură doar boabe de rouă,

Adică rouă neterestră desigur, necunoscută nouă.

 

A, da, şi cu sergentul zece, normal tot extraterestru,

Atent, cu deştu’ la tâmplă, fiindcă este ambidextru.

Amabil ca orice neom, are mai puţin de-un metru

Atunci când şade  aşezat pe ceva încă neidentificat,

Aşadar, e firesc aşa să fie, fiindcă nu prea are ficat.

 

Acum prefer să am în preajmă un extraterestru câine,

Altfel decât un pământean ce socoteală strictă-mi ţine

Azi, mâine şi oricând, şi-mi latră în ureche ziua toată.

Aşa că înţeleaptă hotărâre iau de mâine, desigur, iată,

Anume să împart cu extra chiar şi bucata mea de pâine.

 

SILVAN   G   ESCU

 

Cunoscăreţul

 

♦♦♦Dorind să nu mai fie uns cu alifie şi nici să mai fie luat drept stângaci de ambele mâini, dar şi (un prost) slab pregătit profesional, că de uman nu mai vorbim, a ieşit de după uşă, unde a stat (cu curul pe ştatele de plată) ascuns o vreme şi ceva, însoţit de prietena sa  fidelă din totdeauna, uluiala.

♦♦♦În momentul în care a simţit că nu mai simte prin preajma sa ruşinea, ca şi cum ar fi fost o ceaţă care s-a împrăştiat de la sine (nu de la el!), Dl. ,,ALTĂ-NTREBARE” de mai ieri a intrat cu cămaşa scoasă din pantaloni în buda penibilui, urlând că are o dorinţă. Urcându-se cu inelul său pe  inelul împrumutat de la coşul  din obrazul panoului de baschet,  cu un picior sprijinit pe o movilă de promisiuni  nesimţite şi cu celălalt pe un maldăr de tupeu obraznic, mai mare cu un cap întunecat decât Casa Poporului pe care o populează prin alegere de prea lungă vreme.

♦♦♦Astfel crăcit – ajuns aşa prin aplecare cu strigare-n gura mare scoasă pe partea neorală – a glăsuit pe fanta de sub nas că cei care au ieşit în stradă, fiindcă le place să nu stea în casă, nu cunosc legea  nici măcar atât cât n-o cunoaşte el. O fi vorba de Legea Bâlbâielii, cea a Nesimţirii, a Promisiunilor deşarte, deşărtate pe fereastra permanent deschisă a capului multora, de Legea Inconsecvenţei de orice (mama) natură, cea  a Dosirii banului public, etc. Cele pe care  le cunoaşte şi – suplimentar – le stăpâneşte cu atâta graţie el?  Dacă este aşa, atunci este mai bine că manifestanţii nu cunosc Legea.

♦♦♦Acest neisprvit, nu doar în sensul giratoriu că este neterminat în creştere, în creşterea gândirii dincolo de dincoace, urcându-se cu fuduli(il)e pe scara confecţionată din petale de trandafiri, şi-a pus ochelarii, de cal era să zic, de parlamentar, un fel de consul al lui Caligula. Însă unul modern, talking, cu nobleţe proletară, nu? că de-aia este vârf de sfârc în partid, şi – râzând în hohote, cu gura până la urechile votanţilor – a plonjat în Marea  Penibilului. Şi de acolo a început să înoate contra curentului, ţinând în dinţi o coadă naţională de oaie, în încercarea de a ajunge la izvoarele râului râsului  cu faţa nemişcată de nicio plăcere, pantru a se întâlni, măcar întâmplător, cu râsul-râs, cel adevărat, trăitor în pădurile de la munte, alea câte or mai fi rămas.

♦♦♦Întrebarea este cum de-l lăsăm – votat de cei ca el –  pe acest PP îmbrăcat la patru ace de acupunctură în haina haină a minciunii democratice să ne jignească şi bruma de inteligenţă cu care ne creditează el şi cei ca el?

 

                                                          Mutul  TRIST   dIN   cOTROCEnI,

                                                                           S   g   E

Cioplire

 

M-a oprit pe drumul înspre fiinţă

Un individ ciudat, plin de voinţă,

Avea în desagă unelte de sculptor,

Mi-a propus cu neruşinată necuviinţă

Să mă cioplească pe ici pe colo, uşor.

 

Promite să fie atent, să nu mă rănească,

Cioplirea o să-mi fie chiar mângâietoare.

Nu ştiu, dar el mă vede piatră pitorească,

O nemaivăzută verde marmură pieritoare,

Una mai rece decât polii, dar mai firească.

 

Auzindu-l, o întrebare necioplită-i pun:

Măi, sculptore! Măi artistule nebun!

Nu mă confunzi cumva c-o larvă de lăstun?

 

SILVAN   G   ESCU

 

 

 

 

 

Yei

Yei

 

 

 

Oare la ce-mi mai folosesc braţele

Dacă nu-ţi pot cuprinde universul?

Nici vorbe care să-ntrupeze versul

De-o vreme-ncoace nu mai am. Ele,

 

 

Cuvintele, ce iată nu se iscă, altele,

Cum am putut să fac din tot risipă?

Pierdutu-le-am  pe toate într-o clipă,

Zi! unde-au plecat, viaţă pierdută?

 

 

 

SILVAN  G  ESCU

 

Yei

 

 

 

 

La ce-mi mai folosesc braţele

Dacă nu-ţi pot cuprinde universul,

Nici vorbe care să-ntrupeze versul,

Cuvintele ce nu se iscă, altele?

 

Pierdutu-le-am  pe toate într-o clipă,

Unde-au plecat, viaţă pierdută?

 

 

 

SILVAN   G   ESCU

Dincolo

 

Dincolo de nori, în prelungirea lor,

Ce e pe-nalta boltă  o să aflaţi şi voi,

Acolo e-un început de viaţă-n doi,

Născută pentru speranţa noastră.

 

Desprinşi, plutim pe spatele norilor,

Privim doar în sus şi doar în faţă,

Oricum nu ne pasă ce este sub noi,

Lăsăm în urmă cohorte de strigoi.

 

Dincolo de nori, acolo, sus de tot

Păzeşte-un vameş rezemat de poartă,

Văzându-ne,  nu e surprins deloc,

Ne aştepta, apoi făcând privirea roată:

Doar voi, e-aceasta-a voastră soartă?

 

SILVAN  G  ESCU

Confruntare

 

Mi-am pus în cap să caut pe undeva,

Să-ncerc cu destinul o-nfruntare,

Poate găsesc în străfundul sufletului

Măcar o biată fărâmă de remuşcare.

 

Însă-i cu totul necinstit să spun c-aş vrea,

E vorba de fapt de o simplă încercare,

Dar ea nu-i spusă explicit, în gura mare,

Ci este-ascunsă-n gând pe undeva, cumva.

 

Doar printre şipci de gard privesc mereu,

V-aţi prins, nu e aşa, că sunt un teleleu?

 

 

 

 

 

SILVAN   G   ESCU

Casa copilăriei – cuibul vieţii

 

♦♦♦Port casa copilăriei permanent în minte, în capul acesta cu fața zbârcită de anii care mi-au traversat parcă nemeritat de repede viața. Acolo, aici, pe, sau în terenul  intravilan, viran o perioadă, defrișat de amintirile care s-au pierdut, al  acestui cap acoperit deja de neaua vremii, a fost ea construită. Cu temeinicie. Și așa și acolo a rămas până în ziua de astăzi, neclintită de nicio furtună. Și, Doamne, câte n-au mai fost!

♦♦♦Am purtat-o cu mine peste tot, oriunde soarta mi-a condus pașii și o voi purta tot timpul oriunde mă voi afla. Este atât de grea, prin numărul amintirilor desigur, dar, cumva paradoxal, atât de ușor de purtat…

♦♦♦Această casă nu îmbătrânește niciodată, peste ea nu se așterne vreodată întunericul nefericit al uitării. Într-un mod cumva bizar, chiar și nopțile ei sunt luminoase, chiar și iernile troienite au miros de primăvară, chiar și verile toride au gustul inconfundabil al fructelor toamnei.

♦♦♦Niciun moment nefericit, neplăcut, încărcat de eventuale neîmpliniri din acea vreme, dacă ar fi existat vreunul, nu-și poate face loc până la mine, de parcă s-ar rușina ele însele să se arate. Doar aurul holdelor de grâu cu spicele cât vrăbiile jucăușe, holde legănate de vântul liniștit al verilor de altădată, doar acel aur îmi rămâne pe veci încrustat în minte. Doar glasul, pe care parcă-l aud și astăzi la fel ca atunci al păsărilor îmi stăruie în urechi. Doar mirosul mereu egal, mereu același al sărbătorilor de iarnă îmi inundă până la o plăcută  și de neegalat sufocare amintirile ca o revărsare răscolitoare de autenticitate.

♦♦♦Doamne, dar câte alte ,,doar”!

♦♦♦Speranțele, atâtea câte are fiecare, pornite și păstrate din acea mirifică perioadă, reprezintă condiția esențială a vieții. Imaginați-vă  numai ce s-ar întâmpla în absența lor.

♦♦♦O, tu dulce pasăre a tinereții, te implor să rămâi mereu așa! Măcar în amintirea mea, pentru că – orice s-ar întâmpla, promit – și când n-o să mai fiu îmi voi aminti de tine, mereu îmbrăcată în aceleaşi ludice straie.

 

LUDICUL  dIN  cOTROCEnI,

S  g  E

Căutare

 

Prin întunericul de nepătruns

Cu măna tremurândă-am dibuit

Un cufăr vechi, cu amintiri umplut

Şi-n el atent, febril am scormonit.

 

În căutarea-a ceea ce-am pierdut

Cîndva, demult, dar iată ce-am găsit:

Cu totul şi cu totul altceva, chiar diferit

Decât vreodată-n viaţă-am bănuit,

 

Anume, că nu există nicăieri în lume

Un adevăr complet dezvăluit.

 

Şi astfel trist şi crunt dezamăgit

Am tras la loc capacul peste amintiri,

Peste al meu cufăr prăfuit.

 

                                      SILVAN  G  ESCU

 

 

Dacă

  

Dacă poţi să iubeşti şi-ţi doreşti

Un alb porumbel să hrăneşti,

Ai o inimă de pasăre albă din cer

Şi-un suflet curat ca de înger.

 

În stare de eşti să fii de fii iubitor,

Atuncea să ştii c-ai aripi în zbor,

Dacă eşti  înzestrat de destin

Să reverşi bunătate-n eter,

Atunci omenirea de astăzi

Mântuire-o să aibă, mai sper.

 

Dacă ştii să fii peste teamă stăpân,

Vei fi pentru oamenii toţi un reper,

De eşti pregătit să pui stavilă răului,

Cu nemărginită speranţă îţi cer

Nicicând să accepţi să renunţi,

Nicicând şi nicicum să pregeţi de fel

Să te-opreşti, exemplu să fii de urmat

Pentru orice umil, pentru orice rebel,

Mulţimii s-arăţi capabil că eşti şi poţi

Să fii pentru oamenii slabi un model.

 

Dacă vrei negreşit, atunci vei putea

Să alungi din orice privire tristeţe,

Dacă poţi întuneric să-mprăştii

Apoi învaţă-i pe oameni să-nveţe

Ce este lumina. Şi-aşa luminaţi

Poate şi ei altor da-vor poveţe.

 

                                                          SILVAN  G  ESCU