Tanti Țața

♦♦♦Înainte de a mă apuca de scris m-a apucat cititul de ochi şi m-a condus în ritm de vals austriac pe marginea şanţului Sena, unde am surprins-o pe tanti făcând pe anti. Din punctul de observaţie de pe celălalt mal, hlizindu-mă atantiffe, am constatat că este mai Gică – scuze!- Contra decât orice Gică al nostru, de parcă este născută din contre, Doamne Iartă-mă ! E contrară rău!

♦♦♦Aşa de mult îi place să vorbească – nimicuri, interesante crede ea – încât mă mir, pe care încă îl mai păstrez de la ultima împărtăşanie, cum de mai are vorbe pentru scris. Şi totuşi…

♦♦♦Țața clotilde, cu c Mare de la Coana mare, și-a coborât mânuțele din șolduleț, le-a șters de dosul șorțului împrumutat de la o surată de șanț, de astă dată din Românica, și odată uscate s-a apucat doar cu o singură mână deocamdată, de ce credeți oameni buni? S-a apucat de pix ca să se aplece cu el asupra scrisului, ținând în tot acest timp – culmea, chiar împotriva firii sale de nestăvilit – buzele strânse, chiar dacă ușor țuguiate. Și odată ce s-a agățat de scris, ține cu disperare de el, folosindu-și ca unealtă dinții. Cei din față.

♦♦♦Şi a tot scris până a umplut o carte cu înghesuite litere, pe care le plimbă în ritm de salsa – că de, se cam grăbeşte, ce vrei, timpul are gâtul scurt, iureşul alegerilor o obligă la o mişcare permanentă, chiar dacă una brauniană – le plimbă aşadar prin toată ţara ca pe moaştele moaşe-si.

♦♦♦Scriitoarea Clotilde – o prolifică spunătoare de vorbe, iată, şi scrise – și-a lansat în aceste zile, deloc întâmplător acușica, căci dă bine înainte de alegeri, şi-a aruncat pe piaţă, de flori imortela,. propria carte era să zic. Dar, dacă nu a fost lansată la apă, atunci cu (acul de) siguranță a rămas uscată. Uscată, dar nu neapărat nepătată, adică fadă. Dar, încă nu știm, rămâne de constatat prin metoda instinctuală a pipăitului, pe care o practicăm fără să cerem permisiunea. Fiindcă noi, cei vechi, avem permisul permanent în buzunar în stare de veghe.

♦♦♦Ne spune D-na Armand, încă nu știm în care împrejurare, la munte sau la mare, unde este mai mult soare, că este sinceră, probabil fiindcă are mâinile reci, așadar ne zice că este sinceră de la primul la ultimul cuvânt. Pornind de la o astfel de formulare, specifică unor scriitori ca ea, neformataţi încă, ne punem întrebarea legitimă, oare ce s-a întâmplat între cele două cuvinte.

♦♦♦I se vor fi încălzit mâinile ?

SinCERUL  calD  diN  cOTROCENI

S  g.  E

Regele Nibelungilor

♦♦♦Poate că e înalt și chiar pare să încerce să poată. Și acest lucru este un avantaj pentru că fiind înalt speră că nu va primi o poșetă în cap, ci mai de grabă una cadou pentru întâia Doamnă, care, în orgoliul său măsurat cu pasul domol al soțului, se visează Prima Regină peste o nație de trântori. Unii dulci însă.

♦♦♦În acest caz feminin ca gen se impune o urare: la mai mare Doamnă (Majestate, nu ?) și faceți cumva, fie să vă ridicați (pe tocuri) la înălțimea Lungimii sale, fie el să coboare (scările) până la nivelul Scurtimii dv. Astfel încât să vă întâlniți între trepte.

♦♦♦Și ar mai fi o rugăminte din partea dulcilor trântori : ați putea să ne traduceți și nouă în limba română cum ar suna această frază în limba engleză ? Că în germană nu vom înțelege niciodată la cât de repede vorbește Regele Nibelungilor lați.

♦♦♦Marele urs transilvan, aflat aproape întâmplător în rezervație, mai precis spus în Grădina Zoologică, cea logică însă, situată de loc întâmplător chiar vis a vis de Grădina Botanică, miroase cu nesaț florile, din grădina acesteia era să zic. Doar întinzând nasul – luat la purtare – peste gardul din nuiele verzi și uscate, cele în zid încorporate și astfel solid betonate, rezultând astfel un fel de zid al Berlinului românesc. Cel care separă cele două lumi, oricum paralele (inegale, nu-i așa ?). A noastră, cei mulți dar proști cum ar fi zis cineva, lumea celor mult prea vorbăreți, dar mult prea săraci pe de o parte și cea a Tăcutului, cel mult prea nespunător, dar nu prea DELOC sărac pe de alta. Oricum, nici el nu e prea fericit se pare – cam ca Preafericitul de exemplu, căruia nu-i mai ies banii la socoteală pentru Catedrală – și nici nu prea poate dormi, că de-aia pleacă așa des la Sibiu, fiindcă nu poate locui în mai multe case în același timp. Acesta – și nu altul – este motivul pentru care este obligat de instinct, sau de conștiință, poate chiar de vreo cunoștință să le închireze. Dar nu pe gratis, că s-ar supăra concurența.

♦♦♦Dacă în mandatul său nu se va reuși – la modul impersonal, desigur – măcar începerea autostrăzii Piteși – Sibiu, atunci va construi în locul ei o cale fără rost, una ferată fără sens, cu patru benzi pe sens, pe care să circule doar el. Și mai rar spre deloc Întâia Doamnă. Una cu plecare din fața gării regale de la Cotroceni, care mai există, dar e nefolosită. Încă. Acolo, pe peronul acelei gări, unde așteaptă încă de pe acum plecarea trenului virtual, ba chiar de la instalarea sa ca președinte al DNA-ului, scuze, al șefei DNA. În timp ce – pitrocindu-și timpul – își numără pașii lipsă, pe care și-ar dori să-i facă acest Mare Blond, care pare blând, dacă ar fi (în timpul) liber.

♦♦♦Acesta, adică acela de pe jilţul aflat câteva rânduri mai sus, este visul somnorosului rege nibeLUNG, dar cu parul scurt (pardon, părul !). Da, Lung și nu înalt. Pentru că nu e nicidecum Înalt om de stat, ci doar la stat. La Stat.

Ceferistul  lipsă  diN  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Woody-ista mea

♦♦♦De o bună bucată de vreme, timp în care n-am reușit să mă dezmeticesc, să ies din năuceală și să înțeleg ce mi se întâmplă, așadar, de la o vreme mă simt un copac agresat în interiorul ființei mele de o ciocănitoare îmbrăcată în uniforma lui Himmler, cu o frecvență a bătăilor uluitoare. Debusolat, cu acul de la busolă dat peste cap, nemaiștiind încotro este nordul, m-am pipăit atent și am constatat că nu am frunze, deci nu sunt p-OM. Atunci, de ce a căzut această pacoste cu ciocul lung pe capul meu? Să fie oare vorba de un blestem al pădurii? Îndoi-m-aș.

♦♦♦Poate că totuși am un merit ascuns și nu mi-am dat seama de el. De aceea mă străduiesc să-l descopăr și odată scos la iveală încerc să-l fac să rămână așa, neacoperit, să-l vadă toţi, să-l fac de râsul lumii. Gata, deja l-am găsit! Sunt prost, ăsta este meritul meu principal, acela de a fi p-Om bun, de treabă, tolerant şi calm. Şi ca atare, drept recompensă meritată, stau cu capul aplecat și cu privirea între picioare, nemișcată de uluială, în bătaia sacadată a ciocului ei insistent. Ea se prea bine preface că este în căutarea viermilor care s-ar fi ascuns în capul meu chipurile, însă în realitate – realitatea din capul său rotunjit de neadevărurile propriei sale vieţi – îmi vizează și-mi vânează creierii. Crezând că am mai mulți decât am nevoie pentru trebuințele zilnice, sapă adânc, cu o osârdie neostoită, în încercarea demnă de alt gen de ispravă, aceea de a-și termina misiunea cât mai curând și cu eficiență maximă. Am început deja să mă simt mai ușor, pentru că mi se micșorează creierul și – culmea, tocmai acum, deși am mai puțin, parcă nu mai sunt așa de prost. În schimb încep să devin tot mai idiot. Stau în cumpănă cu un ou viu de ciocănitoare în mână și mă întreb ca un neghiob ce să aleg între cele două atribute atribuite chiar de mine…mie.

♦♦♦Îl rog pe cel care poartă cu fălășonie un fulg de ciocănitoare la pălărie și consideră că este neciocănit încă să-mi dea un sfat. Dar să nu fie unul idiot. Sfatul.

♦♦♦Nefiind deocamdată în măsură să aleg între cele două stări, fiindcă nu am primit încă niciun fitback, nici măcar unul ciocănit, am hotărât să intru în pădure îmbrăcat în frunzele singurătății. Declamând ca prostul sau ca idiotul, cum preferaţi, niște povești în versuri niciodată scrise. Pe care le recitam, cu intonaţie sacadată deja, unor cuvinte ascunse de frica frazelor lungi tocmai sub aripa acelei ciocanitoare, care – n-o să vă vină să credeți – între timp îmi devenise prietenă. Iar eu devenisem un semn aproape invizibil, deși aveam o oarece formă.

♦♦♦De fapt eram umbra mea vie. Asta ajunsesem. Nu mai eram nici prost, nici idiot, eram un important NIMENI cu pantaloni trei sferturi din patru încercări.

♦♦♦Woody-isto, prieteno, ce sunete ascuțite scoți! O, și ce tare ești în cioc!

NeCIOCĂNITUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

Împuţinare…

Am văzut păsări singure, nedumerite,

Întrebându-se unde sunt oamenii.

Fericite că nu mai sunt vânate,

Triste că oamenii s-au vânat între ei.

 

Am văzut albine aiurea roind, 

Căutând cu disperare o floare.

Triste că florile au dispărut

Întrebându-se unde să pună polenul.

 

Am văzut fluturi surprinşi, miraţi, dar

Fericiţi că nu mai sunt prinşi în insectar,

Trişti că nu mai are cine să-i privească,

Căci oamenii nu mai au priviri nici între ei.

 

Am văzut aceiaşi fluturi aşezaţi turceşte,

Părând că şi-au luat răgaz de odihnă.

De fapt nu mai aveau cum să zboare,

Fiindcă aerul dispăruse şi el.

 

Am văzut… nu, n-am mai văzut,

Dispărusem şi eu.

Mă luase aerul cu el…

SILVAN  G.  ESCU

( Repost ) Gândacul nemuritor

♦♦♦Într-o zi cu aspect de noapte devreme am văzut trei extratereştri şi încă unul care era ambidextru şi cu toţii păreau că vor să facă ceva. De fapt ei se luptau, se luptau cu echipamentul care stătea prost pe ei. Dar nu echipamentul era prost… Să zicem că nu era bine pus şi cam juca pe ei… dansând cu lupii.

♦♦♦Şi totuşi ei veniseră c-un scop, având cu ei şi un telescop, de fapt ceva telescopic pe care l-au introdus (vedeţi ce frumos vorbesc când scriu!), aşadar l-au băgat undeva. No, cum ar zice cineva, e musai să vă spui. Au venit în căutarea gândacilor migranţi dintr-o zonă curată şi fără corupţie (sic!) amândouă insuportabile, adică fără niciun miros. Îngrozitor acest nemiros!

♦♦♦După ce şi-au umplut tulumbele cu insecticid pur,- furat de la Condrea şi au cercetat toate faldurile canalelor – şi-au pus cu toţii mâna-n cap, fiecare pe capul celuilalt, s-au scărpint îndelung undeva şi între timp s-a făcut seară. Aşa că au plecat nedumeriţi înspre casele lor de vacanţă, fiindcă intraseră din acea seară în concediu de studii, promiţând că se vor întoarce când vor afla de ce au venit. Mai exact de ce nu au venit. Până atunci. Însă asta nu e treaba mea, nu e toată a mea.

♦♦♦Dar, surprize peste surprize, după niciun sfert academic s-au întors, spunând că au glumit. Sau şeful lor cu ei, n-am înţeles exact. În orice caz s-au apucat de lucru manual şi au tot pompat pân-au terminat soluţia, după care au pus apă minerală, că ştim cu toţii că are ţepi, adică înţeapă la limbă, dar nu ştiu dacă gândacii au aşa ceva. Limbă. Au terminat şi apa, apoi au pus mână de la mână, fiecare cu mâna în buzunarul celuilalt, că de, se aveau ca fraţii (Jderi) şi au luat ceva de băut ca să facă parastasul gândacilor.

♦♦♦A doua zi au venit împreună cu şeful lor, toţi îmbrăcaţi elegant, mai puţin şeful care era era certat cu soţia vecinului, ca să vadă cu mai mulţi ochi cum se odihnesc gândacii stând cu burta la soare. Stupoare, un gândac se plimba tacticos, cu ambele mâini la spate, de parcă toată curtea era a lui, privindu-i superior şi cu un rânjet de reproş suspendat de mustaţă, supărat că i-au otrăvit confraţii. Uimiţi, angajaţii cuiva – igienizanţii – au îmbracat în grabă costumele de scandal şi s-au pus pe treabă, acoperindu-l pur şi simplu cu soluţie. Şi – siguri de isprava lor din acea zi – au plecat aplecaţi de ruşine. După alte trei zile au trecut să-i vadă burta arsă de soare, numai că gândacul îşi reluase ritualul, plimbându-se imperturbabil prin curte, rânjind de această dat cu toţi dinţii. Înşurubaţi cu bormașina – în gură desigur – în urmă cu două zile de un oftalmolog care se pricepea mai nou şi la colţi.

♦♦♦N-o să credeţi, dar a venit chiar ministrul mediului în persoană să vadă minunea şi numai după ce au făcut o comisie condusă – cu mâna – de mine au descoperit – scoţându-i bateriile – că era unul de jucărie. Ce gândac bagabont!

♦♦♦De fapt a fost o farsă pe care Patricia, o fetiţă de nici 4 ani a făcut-o celor de la igienizare, pentru că – văzându-i mișunând în aproape toate casele – a crezut că gândacii sunt animale de companie.

BagaBONTul  diN  cOTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Așa, sau altfel ?

♦♦♦Articol scris a doua zi

♦♦♦O ştire tragică a inundat ecranele televizoarelor. În ziua de duminică, 22. mai 2016 în jurul orei 18:45 şi-a pierdut viaţa – stupid zic unii, firesc zic aceiași ! – patronul societăţii HEXI PHARMA, prilej pentru televiziunile de știri mai ales să fantazeze, să croiască scenarii care mai de care mai senzaţionale, să brodeze la nesfârşit pe marginea subiectului.

♦♦♦Dar, până să ne dăm cu părerea dacă a fost sinucidere, accident pur şi simplu, sau a fost ,, sinucis”, să ne ocupăm un pic de context. Pur și simplu ( iar! ) pentru că ne prefacem că ne pricepem la pretexte și contexte cel puțin la fel de bine ca la texte.

♦♦♦♦♦♦Într-un butoi cât Romania de mare, plin cu apă de ploaie – că tot e gratis – Dan Condrea a stors dintr-o eprubetă mincinoasă o picătură de dezinfectant – şi aceea obligatoriu diluată, fiindcă ar fi fost murdară dacă ar fi fost pură. După ce a testat-o pe şobolanii – şobolani, eșantion semnificativ de cobai scăpaţi teferi din această încercare, s-a luminat a uimire veselă, aşa cum era de aşteptat. În timp ce aceştia, cobaii, au ieşit braţ la braţ, râzând în hohote și dându-şi coate ca între pişicheri, omul nostru, al tuturor românilor, a distribuit-o ,,şobolanilor – oameni” lipsiţi de omenie. Care la rândul lor s-au prefăcut că au grijă de sănătatea populaţiei, entitate rotundă ca formă diformă, numită cu un cuvânt mai aproape de adevăr ,,oameni – şobolani”, adevăraţii cobai, beneficiarii ultimi a ceea ce trebuia să însemne altceva decât nimicul zemos, distribuit nemilos de ceremonios. Parol.

♦♦♦Până şi Victor Petrini, inginerul șef al şobolanilor găzduiți de proprietarul Marin Preda, intelectual ajuns funcționar de stat cu vermorelul sub braț, care în clipele sale de mahmureală neproletară a gândirii nu accepta asemenea matrapazlâcuri pe care le făceau cu voioşie muncitorească cei din echipa sa de ,,dezinfectanţi” cu autorizaţie. Cu autorizație de a face pe stradă. În văzul lumii.

♦♦♦Ştirea tragediei a cutremurat iniţial, apoi a bulversat, lăsând lumea nedumerită, pentru că avea alte aşteptări, îşi dorea de fapt ca păcălitorul să dea seama în faţa – chiar dacă murdară – a justiţiei. Pentru că moartea în asemenea împrejurări nu este o pedeapsă, ci mai de grabă o binecuvântare pentru cei apăsaţi de vină, ne-binecuvântată într-un fel, o ispăşire inconştientă deja a păcatului, întrucât moartea aleasă în acest mod nu este altceva decât laşitatea celor care n-au puterea să suporte pedeapsa.

♦♦♦Se spune că doar cei labili psihic, nebunii fără discernământ, sau dimpotrivă cei curajoşi, dar neiubitori de viață, pot recurge la astfel de acte suicidale. Unii sucombă în acest mod din cauza dezamăgirilor obişnuite, sau care par obişnuite, prin care trec cei mai mulţi dintre noi dealtfel. Alţii, cu mult mai puţini, cad pradă deznădejdii pentru că nu pot accepta un statut inferior celui la care au ajuns la unmoment dat, sau, mai grav, nu suportă să privească lumea pe care până atunci o controlau, uitându-se la ea de sub genunchiul broaştei.

♦♦♦Să nu crezi cumva popor nefericit, abandonat degradării stimei de sine, golit de conținutul propriului timp, ocolit de eleganța nobilă a gândului pur, că absolventul ,,Magna cum laudae” al Academiei de Păcălitori la scară naţională a cedat din cauza ruşinii de a se considera vinovat.

♦♦♦Nu, nicidecum, de fapt el nu a suportat perspectiva de neimaginat pentru cei ca el de a-i fi boţită mândria specifică ,, ajunsului” și a ajunge din nou ,, în rândul lumii”, cea atât de obișnuită pentru cei prea obișnuiți cu puținul. Totuşi, având un moment de înțelegere omenească pentru păcătoșii nefericiți, cei care au doar vina de a fi uitat cum se coboară, cine poate şti ce nivel de bulversare şi de derută l-a cuprins. Unele care au apăsat grav, decisiv asupra sufletului său atât de chinuit de temeri într-o perioadă de timp atât de scurtă, care să fi depăşit cu mult în intensitate acel chin posibil doar într-o viaţă întreagă altfel.

♦♦♦Da, a fost sinucidere! Şi în susținere voi aduce oricâte argumente ar fi nevoie, care să-mi sprijine afirmaţia tranşantă. În primul rând, deşi nu se afla pe autostradă, conducea cu o viteză total neadecvată unei asemenea porţiuni de drum, de peste 160 Km pe oră. Apoi, a ales o maşină relativ vulnerabilă în comparaţie cu cele pe care le avea în parcul său auto, una din care să nu aibă nicio şansă să scape cu viaţă, sau să ajungă eventual infirm. Era singur în maşină şi chiar dacă se presupune că vorbea la telefon în timpul impactului în mod cert o făcea – paradoxal – tocmai fiindcă-i era teamă să moară singur. Mai mult chiar, am convingerea că, trecând destul de des pe acel drum, s-a gândit de mai multe ori la această posibilitate şi – mergând cu speculaţia şi mai departe – chiar şi-a ales copacul cu care să se îmbrăţişeze pentru ultima oară. Și ar mai fi încă…

♦♦♦Complicii şi profitorii de pe urma necuratei şi cinicei afaceri criminale au acum o stare contradictorie; fie să se bucure că au scăpat în câştigători ai cursei fără obstacole, la care nici măcar nu au participat, fie să se îngrijoreze şi mai tare de posibila exacerbare a cerbiciei justiţiei. Asta în cazul nominativ – acuzativ în care aceasta – legata la ochi – nu va fi contaminată în aşa fel în care să nu-i fie de folos niciun ,,dezinfectant”, oricât de nediluat ar fi.

♦♦♦În dimineaţa zilei de duminică Dumnezeu a aşezat pe noptiera de lângă patul lui Dan Condrea un pahar pe care l-a umplut cu un dezinfectant pur în care a stors o lacrimă de înger pentru sufletul său vinovat. Acesta – însetat de ceea ce ar fi trebuit să însemne pentru el paharul de adevăr – l-a golit dintr-o înghiţitură, crezând, mai mult sperând, că este aghiasmă.

SILVAN  G.  ESCU

( Repost ) Doriţi un ceai ?

♦♦♦N-avem. Era să zic că ne pare rău dac-am avea, fiindcă n-ar fi ce ar trebui, dar acum asta e, am zis-o-am zis-o. Avem doar apă fiartă, rămasă permanent caldă în aşteptarea Ceylon-ului ( Sri Lanka ). Că doar de acolo vine cel adevărat, negru și tare. Aproape întreaga producție merge în Marea Britanie, așteptată la ora cinci fix în fiecare zi. Chiar şi de cei din Ceylon, aflaţi în vizită în perfidul şi beţivul, era să zic, Albion ( el ! ). Şi chiar şi noi dacă am fi acolo şi n-am avea apucăturile de aici.

♦♦♦Aşa că aici, la noi nu (mai ) ajunge. Oricum noi stăm cu ele sculate, pardon, curate am vrut să zic, cu ceştile adică. Dar n-am greşit prea tare – şi sculate – adică gata aşezate pe masă, doar – doar… Că aşa sunt restaurantele toate, se pregătesc din timp pentru orice eventualitate, că nu se ştie ce pleaşcă poate pica pe capul nostru şi să-l avem descoperit, zise amabil chelnerul. Pe care nu-l vedeam, fiindcă vorbea de sub tejghea. Acolo obişnuia el să-şi facă serviciul. Nu, nu militar, nu, că nu se mai face, că acum e pace. Aşa zice Johanis, cică i-a spus lui d-na Merkel, cea cu-n singur L, ca să nu atârne prea greu la cântar ( ul istoriei ). Că de, ştiţi cum sunt femeile.

♦♦♦Ce am vrut de fapt să spun cu asta? Eu, celălalt, de partea cealaltă a bricadei, de fapt a tejghelei, eu ,,cerătorul „, că nu mă pot numi aşa uşor ( ca fulgul ) revendicatorul, căci despre mine este vorba. Anume, că din exagerată amabilitate ne grăbim fără să ne dăm seama c-am putea gafa. Să cerem, iar alții să nu ofere, nu din vina lor. Așadar, să nu ne poată da ce nu-i de nasul nostru. Acuma nu ştiu prea bine, o fi prea scurt, sau prea luat la purtare ? Nasul. Poate că totuşi o fi vorba de orizont şi n-am înţeles eu prea bine, fiindcă mai tot timpul eram ocupat. Întrucât eram preocupat de altceva, mai bine zis de altcineva, mă rog, nu vă pot spune chiar totul.

♦♦♦Altfel, avem orice fel de ceai, până şi de cartofi, că-s cei mai ieftini. De fapt din coji de cartofi, care sunt gratis, chiar dacă le-am plătit odată cu cartoful şi-l bem să ne alinăm of-ul. Însă trebuie neapărat tăiate fideluţă (cojile), ca să fie fine, să aibă o anumită eleganţă, să dea bine la privit. Fiindcă aşa cum se spune, orice băutură, mai puţin apa, se bea în primul rând cu ochiul. N-am vrut să vă jignesc ( deşi îmi face plăcere ) şi să zic cu ochiul boului, că s-ar supăra vaca. Că ştiţi cum e ea, mai nevricoasă, cu ocara scoasă pe masă. La vedere cum se spune, pentru cei ca mine, care stau pe vine şi îmi pun patine. Vă rog să nu luaţi în seamă ultimele… ultime.

♦♦♦Dar, ca să vă împac – cu mine – vă ofer o bere – şi ea făcută tot din ceai, pardon, din cartofi. O parte din ei noi, iar cealaltă prăjiţi ! ( ? ) Prăjim !

♦♦♦Aşa-i că nu vă place ceaiul ?

DORitorUL  diN   COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Avem nevoie de mâine

♦♦♦Simţeam această nevoie în timp ce mă aflam în căutarea orizontului nevăzut, care în mod sigur, în înţelepciunea sa ancestrală scrutează depărtarea care se sprijină pe nemărginirea zărilor.

♦♦♦Am oscilat între iluzia unei culmi niciodată urcată şi certitudinea unui pas făcut de prea multe ori. Şi am ales să mă iluzionez, frământându-mi trupul de lut cu mâinile în formă de aripi de îngeri, muiate din când în când în lacrima şi ea în formă de inimă plânsă.

♦♦♦Şi uite aşa am rămas agăţat de iluzii, care alunecau laolaltă cu certitudinile, dar şi cu inerentele îndoieli în aceeaşi direcţie, spre ceva ce simţim cu toţii, spre ceea ce se chemă datină.

♦♦♦Drumul colbuit de atâta nemers pe el are mai nou trotuare de apă dulce, dar şi sărată din loc în loc, adunată de la lacrimile broaştelor. Iar eu – vrând să experimentez – merg cu tălpile goale pe deasupra apei, pe partea stângă a trotuarului din dreapta, ca să le fac în ciudă broaştelor, care altfel înoată regulamentar. Dar şi pentru că mă oboseşte la culme culoarea, prea verde pentru ochii mei, motiv pentru care merg călcând cât pot eu de apăsat pe spinările lor.

♦♦♦Să fi fost un simplu vis? Şi dacă da, povestea acelui vis mi s-a cuibărit la sân, ciugulindu-mi din inimă vorbe pe care le adaugă spuselor sale, născute încă înainte de a mă naşte eu însumi.

Este o poveste tristă, care tot încearcă să se cureţe de rugina adevărurilor incomplete, spuse pe jumătate şi mai ales de stăpânirea minciunilor spuse în numele său, care vrea să scape de apăsarea nopţii minţii îngrădită cu gratii din suliţe de gheaţă.

♦♦♦De prea multa apăsare a nopţii, ochiul a început să sângereze peste culorile vremii, amestecîndu-le cu purpuriul seminţelor durerii, încolţite spontan lîngă icoana umilinţei. Eu avînd doar vina de a fi statuie vie pe care s-a experimentat umilinţa, eu singur având în mine prea multe străzi. Pe care s-o aleg, care este cea care mă va lua de mână şi-mi va arăta calea, care îmi va arăta drumul acela special care să nu aibă imprimat pe frunte coroana fricii.

♦♦♦Voi mai găsi în spatele porţilor închise în mine dimineţile pe care să le nasc, făcându-le cadou timpului şi pe care să le înfieze mama ziuă?

♦♦♦Numai zorile – împingând noaptea în trecutul adânc, subţiind-o treptat de întuneric, acele zori cu ochi migdalaţi, butucesc amintirile prezentului, care vor deveni – în mod inevitabil – trecut în viitor.

♦♦♦Între timp trupul lor, al zorilor, se strecoară aproape neobservat în povestea pe care tocmai încerc să v-o spun.

SILVAN  G.  ESCU

( Repost ) Agăţat de bară

♦♦♦Cu o singură mână desigur. Și aia de lemn, dar un lemn care nu îngheță. Și explicația este foarte simplă, de fapt ar fi trebuit să vă dați singuri seama. Sau să v-o faceți, mă rog, dar nu insist. Și dacă nu mă rugați tot o să vă spun la popă, pardon! la Zeus. Nu că aş fi pârâcios, ci pentru că mi-am dat seama că eu sunt brațul lipsă al Afroditei, scuze al lui Venus din Millo am vrut să zic, dar mie îmi place mai mult Afrodita, fie și pentru că rimează. Nu vă spun cu ce, vă las să vă frământați, tați cu(-) tați. Dacă sunteţi, taţi cutaţi.

♦♦♦Așadar, sunt acel braț lipsă, unul din ele, cu care ar fi trebuit să mă legene, nu vă spun cine că aţi vrea şi voi, fiindcă în ultima vreme nu prea am somn. Am numai crap, care-şi crapă măselele, să zicem, cu pietrele pe care le ține-n gură ca să nu poată să fluiere după braconieri, transformați ad-hoc în brancardieri de cărat undițe furate.

♦♦♦Pentru că sunt un gen (ul masculin) de om care nu prea are regrete legate între ele, pot să mărturisesc cu nerușinare că n-are, mintea mea nu prea are ce să-și reproșeze în afară de puţine MARI lucruri. Dar asta, adică aia, este o altă poveste. Pe care n-o veți auzi niciodată. Pentru că nu e dezlegată ( la pește, să zicem). Și cu toate astea, care nu se prea văd din cauza frunzelor, pot spune – doar șoptit – că regret 85% restul de 15% din ce nu am făcut. Sau dres. În niciun caz invers !

♦♦♦Îmi cer scuze că m-am depărtat de subiect şi de predicat, dar şi din fața blocului unde nu locuiesc, dar unde am văzut o bară, care are o formă, așa ca de cod oceanic, pardon, de bare, pe care nu poți să le citești pentru că e prea mult praf. Terestru. Da, dar și foarte mult zgomot de la bătut. Dar nu covoare, că nu se mai poartă, lumea se îmbracă mai nou cu vechituri. Ci de la boxe, de la cele din subsol, de unde – evident, pe calea undelor – vine un sunet din boxe, watt- ice putem spune, de nu mai înțeleg ce-mi cere vecinul. Așa că-i răspund că n-am. Și așa și este. Ce? Păi, am uitat ce voim să spun. Așa că vă las pe voi agățați de bară și eu mă duc la subsol să dansez cu lupii. Unul dintre ei fiind Lupu Rednic, care așa bine știe a cânta, o, mama mea! Dar mai ales navastă-sa, care dansează şi mai bine, mama ei !.

♦♦♦Vai, oameni buni, vă rog să mă mai scuzați o dată, dar chiar am uitat de voi, că ce bine e să uiți, nu de alta, dar ca să nu înebunești, așa că mai bine îi înebunești pe alții, de exemplu pe voi. Dar îmi și vine să plîng de mila voastră, că tare trebuie să vă mai doară mâinile, stând atâta timp agățați de bară, însă, la urma urmei, ea de ce să stea singură și… pardon ! Doamne ce era să zic, dar nu zic, zic ce trebuie. Așadar, ăsta era cuvîntul, pe care în mod normal nu l-aş fi folosit, nefolosită.

♦♦♦Păi, nu-i păcat să ruginească, băi, agățaților de bară!?

AgĂŢAtuL  de  barĂ  diN  cOTROCENI

S  g. E

Mamă, unica Marie

♦♦♦Eu nu-s nicicum Isus Hristos,

Dar mama mea este Maria

Și nu-i în lume nume mai frumos,

Este un dar Dumnezeiesc. E trăinicia

Aceea ce ne leagă. Este bucuria,

Este durerea de-a fi mamă, e gingășia,

Cuprinse toate într-un singur vers,

Ea este pentru mine -ntregul Univers.

 

♦♦♦Ca o leoaică mamă, luptătoare este,

Ea niciodată-nfrântă nu sfârșește,

Și dincolo de pântec ea mă crește,

Oriunde-n lume-aș fi, mă însoțește.

 

♦♦♦O port mereu în inimă și-n gând

Și-o voi păstra aici, în piept, adânc,

O voi urma și dincolo de-acest pământ,

Este al meu destin, e sfântul legământ.

 

♦♦♦O, La mulți ani, iubită, scumpă MAMĂ!

Și nu contează-n lume ce se-ntâmplă,

Când ești cu mine de rele nu am teamă,

Simt dulcea sărutare-a ta pe tâmplă,

Și-oriunde te-oi afla o, MAMĂ blîndă

Tu pentru mine ești icoană sfântă.

 

♦♦♦Ești mama mea, ești o Marie

Și-așa vei fi o veșnicie.

 

15.08.2016

SILVAN  G.  ESCU