Categorie: Gânduri frânte

 

♦♦♦Port casa copilăriei permanent în minte, în capul acesta cu fața zbârcită de anii care mi-au traversat parcă nemeritat de repede viața. Acolo, aici, pe, sau în terenul  intravilan, viran o perioadă, defrișat de amintirile care s-au pierdut, al  acestui cap acoperit deja de neaua vremii, a fost ea construită. Cu temeinicie. Și așa și acolo a rămas până în ziua de astăzi, neclintită de nicio furtună. Și, Doamne, câte n-au mai fost!

♦♦♦Am purtat-o cu mine peste tot, oriunde soarta mi-a condus pașii și o voi purta tot timpul oriunde mă voi afla. Este atât de grea, prin numărul amintirilor desigur, dar, cumva paradoxal, atât de ușor de purtat…

♦♦♦Această casă nu îmbătrânește niciodată, peste ea nu se așterne vreodată întunericul nefericit al uitării. Într-un mod cumva bizar, chiar și nopțile ei sunt luminoase, chiar și iernile troienite au miros de primăvară, chiar și verile toride au gustul inconfundabil al fructelor toamnei.

♦♦♦Niciun moment nefericit, neplăcut, încărcat de eventuale neîmpliniri din acea vreme, dacă ar fi existat vreunul, nu-și poate face loc până la mine, de parcă s-ar rușina ele însele să se arate. Doar aurul holdelor de grâu cu spicele cât vrăbiile jucăușe, holde legănate de vântul liniștit al verilor de altădată, doar acel aur îmi rămâne pe veci încrustat în minte. Doar glasul, pe care parcă-l aud și astăzi la fel ca atunci al păsărilor îmi stăruie în urechi. Doar mirosul mereu egal, mereu același al sărbătorilor de iarnă îmi inundă până la o plăcută  și de neegalat sufocare amintirile ca o revărsare răscolitoare de autenticitate.

♦♦♦Doamne, dar câte alte ,,doar”!

♦♦♦Speranțele, atâtea câte are fiecare, pornite și păstrate din acea mirifică perioadă, reprezintă condiția esențială a vieții. Imaginați-vă  numai ce s-ar întâmpla în absența lor.

♦♦♦O, tu dulce pasăre a tinereții, te implor să rămâi mereu așa! Măcar în amintirea mea, pentru că – orice s-ar întâmpla, promit – și când n-o să mai fiu îmi voi aminti de tine, mereu îmbrăcată în aceleaşi ludice straie.

 

LUDICUL  dIN  cOTROCEnI,

S  g  E

        

♦♦♦Ne-am întâlnit banal, adică pur şi mai ales simplu în drum, normal pe acelaşi drum, şi, la fel de normal, fără să avem acelaşi drum, mai bine zis ne-am intersectat, deşi nici aşa nu-i bine spus pentru că acolo nu era nicio interscţie, dar…mă rog.

♦♦♦Ţin minte de parcă a fost ieri, sau poate chiar a fost, că m-ai lovit cu privirea, una rece, revoltată, crezând că-ţi stau în cale, că înadins mă aflam acolo, sau cum  de mi-am permis să trec şi eu pe acea stradă. Dar, nu ştiu de ce, mi-a plăcut acea izbitură ca o pală de vânt răcoroasă într-o zi fierbinte, acea privire tăioasă, hotărâtă, aproape revendicativă, de parcă acea stradă ţi-ar fi aparţinut dintotdeauna, fiind construită doar pentru tine. Şi de atunci sensurile drumurilor noastre, atât de diverse şi de diferite până în acel moment, s-au tot restrâns cu fiecare zi ce trecea, până au ajuns să fie unul singur, un dorit singur sens. Aşa am crezut amândoi, doar că, deşi am rămas împreună am fost sufcient de… despărţiţi, aşteptând tot timpul mai mult unul de la celălalt, sau numai unul de la celălalt, naiba ştie, uitând că trebuie mai întâi să oferim. A fost mai degrabă  o permanentă luptă, una surdă, nedeclarată, dar simţită şi resimţită, care ne-a uzat, ne-a întristat, ducând până la îmbolnăvirea sufletelor. Din această luptă, un veritabil război purtat cu armele orgoliului exacerbat, am ieşit (pe poarta de la intrare) amândoi învinşi, răniţi, cu nervii tociţi, incapabili să menţinem relaţia în picioare.

♦♦♦Singura învingătoare a ieşit obosita vârstă, care a îndesat în desagă cele mai frumoase clipe ale noastre, lăsându-ne lefteri de sentimente, cu sufletele înnegurate, vlăguiţi de puteri, abandonaţi undeva la marginea vieţii. A mai fost prin preajmă întâmplarea, fiica destinului, aflată în trecere chipurile – absolut întâmplător nu-i aşa! – şi văzând că se poate amuza  n-a scăpat un asemenea prilej.

♦♦♦Vârsta şi întâmplarea  au format o comisie, mixtă ar zice unii pişicheri, invitând-ne să semnăm un tratat de pace, aşa ca între învinşi, toate condiţiile fiind puse de cei doi învingători, nesătula vârstă şi şugubeaţa întâmplare.

♦♦♦Iar noi, învinşii, urmând ca pe lângă toate celălalte să plătim daune suplimentare, stabilite ad-hoc.

♦♦♦Dar noi, noi învinşii cu ce ne-am ales ? Cu anii goi, limitându-ne doar să-i numărăm la fiecare rotunjire a spirei, cu regretul că nu mai avem dreptul să o luăm de la capăt, pentru firescul motiv că ne aflăm deja la începutul sfârşitului.

♦♦♦Şi cât de mult mi-a plăcut privirea aceea  tăioasă, hotărâtă, revendicativă…

înFRÂNTUL  dIN  cOTROCEnI

S  g  E

♦♦♦Iarna are propriile reguli şi propria nevoie de a-şi hrăni orgoliul de anotimp viforos cu victime, nu atât fizice, cât mai de grabă cu sufletele lor, pentru că altfel le abandonează trupurile, lăsându-le pradă haitelor de lupi hămesiţi, altor sălbăticiuni, ori putreziciunii dezgheţului.

♦♦♦Veneau de zile bune din drumeţia obligaţiei conştient asumate, de soţi şi de părinţi responsabili, plecaţi, împinşi fiind de simţul datoriei, să aducă la schimb cu produsele proprii, cele necesare traiului, un fel de negoţ, mai bine zis un troc local desfăşurat pe raza a câteva sate şi comune din împrejurimi.

♦♦♦Plecaseră de mai bine de o săptămână cu căruţele burduşite cu legume uscate: usturoi, ceapă, fasole, pe care le ofereau în locul altor mărfuri de care aveau neapărată nevoie familiile lor, astfel că se întorceau cu mălai, făină şi toate cele necesare mai ales că tocmai se apropia Crăciunul. Şi desigur cu grâu, porumb şi tărâţe pentru păsări şi animalele din gospodărie. Porcii îşi trăiau ultimele zile.

♦♦♦Acasă, soţiile şi copiii îi aşteptau, având tot timpul în ochi bucuria revederii şi mai cu seamă aşteptau cu nerăbdare apropierea sărbătorilor de iarnă, când urmau să se aşeze cu toţi la gura sobei şi să depene amintiri şi întâmplări spuse de cei care urmau să se întoarcă, în timp ce soţiile şi copiii să povestească năzdrăvăniile făcute de aceştia în lipsa taţilor.

♦♦♦De căteva zile vremea semăna mai de grabă a primăvară, deşi era aproape sfârşitul lui decembrie, dar cu toate acestea o oarecare îngrijorare îşi făcea loc în sufletele nevestelor aflate într-o continuă aşteptare, purtând în permanenţă grija soţilor lor plecaţi în drumeţie. Ba, chiar se rugau să vină un pui de ger, ca noroaiele drumurilor de atunci, cu şleauri de parcă trecuseră o dvizie de tancuri pe acolo, să îngheţe şi astfel să uşureze înaintarea căruţelor ticsite cu cele necesare traiului de zi cu zi. Rugile lor au fost ascultate, ba chiar depăşite, fiindcă aşa, ca din senin, se porni un frig groaznic, urmat de ninsori violente, viscolite, de nu se vedea la nici măcar un metru distanţă, de nu ştiai dacă e zi sau noapte. Zăpada troienită se aşezase neuniform, formând din loc în loc adevărate baraje de nămeţi cu coamele ca nişte dealuri ridicate adhoc, până aproape de vârfurile pomilor. Cu toate acestea dorul de casă, de cei dragi era de nestăvilit, dorinţa căruţaşilor de a ajunge cât mai de grabă la căminele lor nu putea fi oprită de nicio piedică pusă în cale de natura devenită brusc duşmănoasă.

♦♦♦Chiar dacă erau deja surprinşi în plin câmp de acest viscol năprasnic, drumeţilor nici nu le trecea prin cap să facă necesara cale întoarsă spre satele de unde tocmai plecaseră şi să aştepte îndreptarea vremii cât de cât. Înaintau din ce în ce mai greu, dar nici chip să renunţe, astfel că se porni o luptă pe viaţă şi pe moarte a omului cu natura dezlănţuită, una inegală desigur. Şi cu toate acestea nici una dintre părţile aflate în această până la urmă nedreaptă şi dezechilibrată luptă nu se da bătută. Caii, deja obosiţi de truda drumului de pînă atunci, care altfel era destul de greu şi în condiţii de climă normală, erau epuizai, dar şi ei, ca dealtfel şi stăpânii lor, simţeau că sunt aproape, la mică distanţă de locul îzbânzii lor şi făceau eforturi uriaşe pentru a urni din strânsoarea zăpezii roţile îngheţate ale carelor, îngreunate suplimentar în acest mod. Dar nemiloasa iarnă nu avea de gând să-i slăbescă din chingile ninsorii viscolite şi urmărea cu osârdie parcă să-i îngenuncheze şi să-i supună, oprindu-le cu orice chip înaintarea spre casele lor.

♦♦♦Zilele şi nopţile se scurgeau din ce în ce mai anevoie pentru cei care aşteptau sosirea drumeţilor şi care tresăreau la fiecare scârţâit de roată auzit, real sau doar intuit. În sufletele femeilor începuse să se strecoare viermele unei nelinişti apăsătoare, ca o neagră prevestire, mai ales că aşteptarea se prelungea întocmai unei nopţi fără sfârşit şi durea ca o rană deschisă, permanent sângerândă.

♦♦♦Şi – ca un făcut – de ce le-a fost teamă nu au scăpat. Primul semn rău, prevestitor al tragediei, a fost momentul sosirii unui sol neaşteptat, un cal, unul singur, rămas cu hamul pe el şi cu lanţurile, ce-l legau de crucea căruţei, rupte. Şi dacă ar fi fost posibil, nu era nevoie să vorbească. Ceva îngrozitor se întâmplase.

♦♦♦Înfrânţi de viscol, rămaşi fără pic de vlagă, rugându-se parcă morţii să le curme chinul, acei bărbaţi atât de încercaţi de soartă au fost nevoiţi să renunţe la luptă, oricât de dragă le-ar fi fost viaţa şi iubirea faţă de cei dragi. Singurul supravieţuitor a fost acel cal, ajuns fără voia lui vestitor al dezastrului, cal care a reuşit să păcălească moartea, în încercarea sa de a urni din împotmolirea morţii căruţa la care era înhămat, devenită din adăpost şi mijloc de transport coşciug pentru cei adunaţi la un loc pentru a se încălzi unii de alţii. Sau, poate, în disperarea neputinţei şi a fricii de moarte, a avut totuşi şansa să se desprindă de locul încremenirii celorlalţi tovarăşi de tracţiune, rămaşi prizonieri ai morţii, îngheţaţi în poziţii înfricoşătoare. Unii, aflaţi în elanul specific lor, de înaintare, cu grumazul cambrat, în plin efort al zbaterii pentru salvarea stăpînilor, dar şi a propriilor vieţi. Ceilalţi, complet epuizaţi, aproape resemnaţi, cu capul în pământ, abandonând lupta inegală cu natura dezlănţuită, rămaşi pe poziţii relativ pasive, poate şi din solidaritate, aproape umană, cu stăpânii lor. Aşa, în acele poziţii, au fost găsiţi, cu ochii ieşiţi din orbite de groază şi durere.

♦♦♦Bărbaţii şi caii au fost descoperiţi acoperiţi de omăt, abia după câteva zile bune, când nivelul zăpezii a mai scăzut, iar oamenii din sat, porniţi în căutarea lor, i-au găsit pe cei plecaţi din această lume într-un mod sinistru, îngheţaţi, doar la căteva sute de metri de marginea satului. Până şi lacrimile au rămas intacte, fiind îngheţate, culmea doar până la sosirea găsitorilor, fiindcă tocmai atunci, dezgheţate, se prelingeau dureros de încet pe chipurile îngrozite ale victimelor.

♦♦♦Porcii au fost în cele din urmă tăiaţi. Însă pentru pomeni.

♦♦♦Pare o poveste născocită de mintea omului. Numai că, din păcate, tragicile evenimente s-au petrecut cu adevărat , iar nenorocirea care a lovit mai multe familii, printre care şi pe cea a unchiului meu, a schimbat drastic destinul atâtor oameni, femei rămase văduve îndoliate, triste, iar copiii lor orfani, neajutoraţi, debusolaţi, neputând să înţeleagă ce li se întâmplă, cu toţii rămaşi fără sprijinul cel mai important, acela de soţ şi tată.

♦♦♦Se poate durere mai mare ?

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Privind pe fereastra timpului văd ziua depărtându-se, o umbră alergând cu paşi grei, de lut, la întâlnirea cu noaptea, poate pentru a-şi trage sufletul. Sau, poate pentru că acolo, în adâncul atât de negru este ascunsă speranţa, desigur fără vrerea ei, fiind ţinută ostatică de zeul întunericului. Simţind-o apropiindu-se, ea, speranţa, prinde curaj şi-i strigă gâtuit zilei: dă-mi mâna ta lumină-zi, albeşte-mi degetele întunecate în încercarea lor de a-şi înfige unghiile salvării în pereţii de catran ai neputinţei trecătoare.

♦♦♦De ce nu-mi pot ridica privirea dincolo de orizontul, de conturul ferestrei ? Să fie vina cea care mă învăluie, care mă apasă şi-mi cere socoteală? Sau fereastra, prea joasă, îmi joacă feste, se joacă înadins cu mintea mea, întocmai unei fiinţe răzbunătoare? Oare oi fi prea departe de ea ?

♦♦♦Mâna, oricare, a oricui, dacă nu apucă, nu trage, nu împinge, poate fi aripă, să o lăsăm aşadar să ne fie pană zburătoare, să ne poarte acolo unde nici nu visăm, doar nădăjduim..

♦♦♦Te rog, lasă-ţi prieteneşte capul pe umărul meu, pasăre! Încearcă să ajungi până la el, să-l atingi şi apleacă-te a destăinuire. Apoi, şopteşte-mi o învăţătură, arată-mi cum să mă desprind de lut, împrumută-mi o aripă şi fă-mă să zbor.

♦♦♦Dar, până atunci, Doamne, Te rog, lasă lumina să-şi întindă mâna mângâietoare peste creştetul meu învăluit în păcat, ridică-mi capul să pot privi oamenii, în primul rând pe cei care nu mai sunt, dar ei au fost cei care au făcut ceea ce trebuia ca noi să fim. O, cât de mult le datorăm !

♦♦♦Îndreaptă-mi privirea, atât de nesigură acum, spre mormintele lor, a celor care sunt din nou pământ. Cei din toate timpurile, din toate locurile…cu sufletele răspândite în toate zările.

♦♦♦Mormintele Saadiene găzduiesc (ce termen sinistru de ospitalier !) acei eroi care n-ar fi trebuit să moară niciodată. Şi dacă totuşi s-a-ntâmplat – premonitoriu, destinul a lucrat în sensul acesta – atunci, cu siguranţă, acolo este locul lor, ca fiind cei mai merituoşi.

♦♦♦Tabloul de ansamblu este totuşi alcătuit din destine, din particularităţi, cele care dau sens întregului. Oricum, în oricare parte a pământului s-ar afla, eroii necunoscuţi nu sunt anonimi.

♦♦♦Pasărea neagră, mierla noastră are, vă garantez, sufletul alb şi nu poate fi tristă doar pentru că este îmbrăcată în culoarea morţii. Spuneţi-mi voi, oameni obişnuiţi, cum poate fi tristă o pasăre care strigă duios, cântând versul speranţei ?

          Deloc  SIGURul  dIN  cOTROCEnI

S  g.  E

♦♦♦M-am născut, mai corect spus, am fost născut demult, unii prieteni, ceva mai, dar ce zic eu, mult mai deştepţi decât mine, ar spune chiar de prea mult timp. Şi – fiind aşa cum sunt, o să vă daţi singuri seama – probabil se gândesc că nu prea mai am ce căuta printre ei, poate că-i încurc.

♦♦♦De când mă ştiu eu locuiesc în Dostoievski, sunt idiotul său principal. Dar cum așa, Doamne Iartă-mă, ce zic eu – idiotul de mine – sunt chiar unicul chiriaş. Culmea prostiei este că mă mândresc cu asta, aşa că am plăcuta impresie că sunt tare deştept dacă recunosc acest lucru. Nu-i aşa că e un lucru mare, că este ceva nemaispus şi nemaiauzit de cineva? Să crezi despre tine – chipurile, în mod deștept ! – că ești un idiot?

♦♦♦Nu, nu este vorba (aia) de stradă, ci de ditamai autostrada; cea a literaturii universale. După părerea mea de idiot – dar poate (sper) unul deştept, sprijinit cu capu-n deşt, aş zice eu, care abia-mi ţin capul – este cea mai importantă din câte au existat vreodată. În lumea întreagă, desigur întreagă şi la minte.

♦♦♦Pentru că acea autostradă are benzi infinite, construite în întregime (iar, iată!) din idei deștepte, cele mai multe unice. Pe care să te tot plimbi. Gândind. Doar gândind la ce a scris el. Iar noi, dacă ne apucăm de scris, o facem doar ca să-l copiem, bieţi ,,indigoi”. Dacă ţineţi neapărat putem folosi singularul, pentru mine şi pentru acea foiţă liliachie. Dar şi în acest caz vom fi plurali, adică doi !

♦♦♦O să mă întrebaţi ce vreau să spun cu asta, cu locuitul adică, aşa că o să încerc să vă explic cât mai simplu cu putinţă, fiindcă eu sunt mai greu de înţeles tocmai din pricina de care vă vorbeam mai sus (dar şi mai jos !). Iată, pe scurt, ce vreau să spun cu mâna pe inimă, cea de sub cămaşă, eu, care sunt bănuit că n-aş avea pe prea mulţi la inimă : aşadar, eu, care sunt idot cum deja bine ştiţi, mă grăbesc – că sunt tot timpul cam pe fugă şi în mare întârziere – alerg să pun mâna pe o carte de-a sa. Şi ochii.

♦♦♦Dar cel mai tare mă grăbesc să vă invit în scris, cu scrisul meu mic, dorind din toată ființa mea de simplu cititor să mă auziţi și să-l citiţi. Iar cei care l-aţi citit faceţi bine şi mai citiţi-l măcar o dată…

♦♦♦Nu de alta, dar n-aş vrea să rămâneţi ca mine. Aşa cum am zis ceva mai sus. Sus de tot. Cu litere mari.

♦♦♦Unul care este ( sunt, sau aş putea să fiu ) mândru de a fi fost un probabil personaj de-al său. Fie și idiot.

IDIOTUL  din  COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Prea mică pentru capul său de uriaş artist, prea largă pentru cultura acestui neam ( prost, ar zice unii mai hâtri, care sunt de fapt şi cei mai realişti ).

♦♦♦Prea important pentru cultura universală, prea neînsemnat pentru ţara pe care a purtat-o mereu în suflet, în conştiinţă, în arta sa, în atelierul său – în întregime garnisit cu obiecte tradiţionale. Nu este acesta un semn de recunoştinţă, de iubire fără margini pentru valorile pământului strămoşesc ?

♦♦♦Căciulă pe care o purta cu mândrie ţărănească în chiar sofisticatul oraş al luminilor, adevărat aspirator al valorilor culturale ale întregii lumi.

♦♦♦Ne ţigănim, că asta ne e firea, fir-ar ea să fie ! Ne ţigănim pe seama unei lucrări, o mare capodoperă de-a sa, când de fapt ar trebui s-o punem în cavoul său, să se odihnească aşa cum îi spune numele, cuminte ca şi Pământul care l-a născut. Atât de mare ! Pământ care se simte văduvit de neprezenţa lui – fie şi doar a osemintelor sale – în îmbrăţişarea sa ancestrală. Asta fiindcă nu facem nimic în acest sens, în afară de acele lucruri fără sens, evident. Adevărate ,,capodopere ” ale inutilităţii, la care suntem cei mai pricepuţi.

♦♦♦Atât de mult ne place – parcă fudulindu-ne cu asta – să se ştie că este al nostru, să ni-l revendicăm, ca pe un bun personal, al fiecăruia. Însă doar declarativ, fără nicio altă asumare. Doar ne prefacem că facem. Nimic.

♦♦♦Guvernul a avut neruşinata iniţiativă de a cerşi bani de la populaţie, ca pentru o pomană culturală. În timp ce romănii – falşi enoriaşi – au buzunarele cusute cu aţa nesimţirii. Rotunjindu-şi atent boticurile a repulsie, de parcă acea capodoperă ar fi urât mirositoare. Boticuri fie rujate, fie roşii de la atâta băutură, pentru care cheltuie înzecit faţă de infima contribuţie solicitată ( cerşită ) de Guvern. Ei, românii, ţin nasul ridicat a superioritate. Însă una inferioară, dacă păermiteţi.

♦♦♦În urmă cu vreo trei săptămâni am venit cu un comentariu la o postare făcută de mândrul Lucian Mândruţă, cel parfumat cu mirosul de pipi al motanului ( Felix, ce aţi uitat ! ). Cel care nu a catadicsit să îl ia în seamă şi să-l răspândească ; nu că ar fi al meu.

♦♦♦Era o propunere. Aceea ca Guvernul – care este stăpânul inelelor din fiecare judeţ, prin reprezentanţii săi, prefecţii – să dea o la îndemână dispoziţie. Anume, ca fiecare localitate – peste 3.000 în toată ţara- să contribuie în medie cu 2.000 de Euro şi astfel s-ar acoperi suma în discuţie. În umilitoarea discuţie.

♦♦♦Ce neam de ipocriţi, ce ipocriţi falşi, ce falşi melancolici plini de colici, ce melancolici laşi, ce laşi deplorabili !

♦♦♦Un sincer bravo ruşinii noastre !

♦♦♦Lua-ne-ar cuminţenia cu ea în pământ. Pe toţi.

NeCIOPLITUL  diN   COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Râdea de parcă-și cerea scuze că-și dezvelește dinții alb-gălbui, ca în reclama cu pasta de mici ascunsă în tubul de pastă de dinți, nedifuzată însă. Încă. Râdea de viaţă. Sau, poate era invers.

♦♦♦Ieși din bodegă amețit de vodca ieftină, de fumul vălurit în rotocoale vineții, dar și de oboseală și se rezemă de primul stâlp apărut în cale – fiecare bețiv cu stâlpul lui, sprijin de nădejde – oprindu-se, culme a nopții cu ceață, ca pentru o lucidă judecată. Chiar dacă nu era una prea dreaptă. Nu de alta, dar nu reușea s-o țină cum trebuie, unduindu-i-se ca și cărarea din fața sa. Poate din cauza micșorării ochilor presați de pleoapele grele de deasupra, apăsate de cercurile insuficient de rotunde ale paharelor ciobite de frica vremii, dar și de cele împinse de jos de pungile pline de neodihnă de sub ochi. Își imagină că sub pâlpâiala obosită a felinarului de deasupra capului său, întunecat de gânduri îmbâcsite cu nimicuri, scrie cu litere de-o șchioapă o slută, mâzgălind în aer versuri mahmurite despre viața sa. Așa, ca într-un vis real, o luă de mâna cu care nu scria și plecară într-o direcție necunoscută nouă. Deocamdată. Dar, ca o culme a neconcretului, a ajuns singur acasă, cu urma mâinii slutei în mâna sa pe care o mai mângâia încă. Şi adormi pe jumătate îmbrăcat, cu gândul la cealaltă jumătate. Şi cu cealaltă jumătate dezbrăcat, cât să pară altceva decât era. Adică un băutor fruntaş de la oraş. Între veghe şi vis i se părea că foamea îi umbla zăludă prin măruntaie, îmbrăcată în haine de pofte, purtând la gât şiraguri de mirosuri care erau atât de aproape de buzele sale că-i ploua în gură cu cârnaţi de casă.

♦♦♦În visul cel adevărat s-a lăsat prins între tristețea momentului abia trecut și scama de bucurie venită parcă de niciunde, dar pe care, fie și numai intuind-o, simțea că este a lui. Acea bucurie putea fi – iată – şi a lui. Și o ținea strâns la piept cu căldura dată de o nestăvilită nevoie de afecțiune. Una plecată cu mult timp în urmă din viața sa plină de goluri, toate numai de acest fel. Se făcea că Universul bărbaților, deci și al lui, este concentrat și zăgăzuit în bazinul feminin, pe care unii, mai riguroși cu astfel de lucruri, l-ar numi impudic Fundul Marianelor. Al tuturor Marianelor, nu doar cele din Oceanul Pacific.

♦♦♦S-a trezit ținând în brațe fața de pernă întoarsă pe dos. O privea cu dușmănie abia stăpânită; ar fi luat-o la bătaie, dacă nu ar fi avut mâinile înfășurate într-o părere de cearceaf făcut cadou de stăpânul câinelui. Era lac de sudoare, de parcă își făcuse baie în propria transpirație. S-a trezit greu din somnul adânc. Atât de adânc, cam cât locul îngropăciunii tuturor. Și făcându-și pârghie cu coatele goale, dezvelite de frământarea visului, reuși anevoie să iasă din el, din somn, cu doar puțin timp înainte ca Muntele lui Venus să se rostogolească peste el și să-l sufoce de plăcere. Vai ce tristă sculare!

♦♦♦…Chiru îşi luă pufoaica agăţată într-un cui înfipt în grinda odăii veche de mai bine de o sută de ani, din cuiul cu floarea deja ofilită, tocită, care părea a fi chiar mai bătrân decât casa care-l primise ca ceva necesar întrânsa. Era într-o dimineaţă care se vroia de toamnă zgribulită şi fără prea multă tragere de inimă, privind neîncrezător în zare, ieşi afară. Despicând cu respiraţia sa, caldă încă, aerul tare care-i strânse buzele mari şi cărnoase într-o movilă cu coama neuniformă, ascunsă, de parcă se fereau de ceva, care ar fi putut fi orice. Poate că a fost o reacţie firească, cumva instinctuală, punând stavilă averselor nărilor de la baza nasului său cât borcanul de mazăre din piramidele cu fundul lat – de atâta amar de stat – din alimentarele de altădată.

♦♦♦În umezeala rece a dimineţii de început de noiembrie apucă un retevei brumat ivit la îndemână şi azvârli cu el după un câine – care se uita le el de parcă el era intrusul. Şedea nemişcat ca o statuie din epoca de piatră. A câinilor. Câine care, nu se ştie cum, sărise gardul de nuiele verzi şi uscate, lucrat de natură pe gratis, ca să privească mirat la lună. Stând – culme a echilibrului dintre noapte şi zi – cu picioarele dindărăt crăcănate de parcă se odihnise pe butoiul din curtea restaurantului cu acelaşi nume. Este vorba despre cel cu nume de împrumut, oferit însă cu titlu permanent de muntenii roşii în obraji de bucuria de a nu mai cere nimic înapoi în afară de cercuri. Restaurant privatizat avant la lettre de harnicii şmecheri pogorâtori din oierii machedoni, chitiţi să împartă cu clienţii lor din toate timpurile doar tămâia afuriseniei, dacă o exista aşa ceva… Acei comercianţi, unii adevăraţi, născuţi şi nu făcuţi, aveau piei de miel lipite direct pe tălpi, cu blana în jos desigur, ca să nu li se audă călcătura. Una nu mereu prietenă cu legea.

♦♦♦Câinele prinse din zbor bucata de lemn fără brumă de ură în priviri și-l înfipse dintr-o zvâcnire ca pe un par în pământul umed, continuarea firească a trupului omului, ca să susțină gardul care despărțea lumea lui de lumea noastră. După care – sărind gardul dintre cele două lumi – dispăru pur şi simplu, de parcă nu existase vreodată. Lăsându-l pe om înmărmurit, cu căciula căzută și ea de uimire pe ochii care nu reușeau să se mai închidă, ca şi cum acel par i se proptise între pleoape. Om năucit, rămas surprins într-o poziție de animal chircit de teamă, în așteptarea represaliilor meritate, știind totuși că nu are nicio vină. Din acea poziție, de semn al întrebării mirate, a pornit înspre poartă – culmea, mergând în urma umbrei sale – care părea să fie vie, în timp ce el părea că o susține de subțiori ca un necioplit arac umblător.

♦♦♦Ieși pe poarta rămasă deschisă parcă dintotdeauna, cu gândurile prinse în menghina întrebărilor fără sfârșit, punându-și capul pe nicovala încinsă a soarelui, pentru ca un ciocan izbăvitor să i-l crape în felii de pepene cu miez de Lună Nouă, din care să se hrănească, atunci când nu latră, toți câinii care privesc la ea.

SILVAN  G . ESCU

♦♦♦Recunosc că am fost un om norocos în general, având parte de iubirea lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor. A majorităţii lor. O parte dintre ei au trecut cu relativă uşurinţă – datorată nivelului ridicat de toleranţă – peste imperfecţiunile, sau greşelile mele, mai mari sau mai mici, în funcţie de cum le-a perceput fiecare. O altă parte însă le-a acceptat mai greu, sau chiar deloc, cântărind mai riguros, cu mai multă imparţialitate, unii, iar alţii pur şi simplu mai raţional. În orice caz toţi din categoriile de mai sus au făcut-o din motive diferite, desigur, precumpănind în mod cert natura şi greutatea interesului personal.

♦♦♦Alţii – mult mai puţini – de fapt o mână de oameni, m-au iubit necondiţionat, fără să-mi ceară absolut nimic în schimb. Dintre aceştia două fiinţe m-au răsfăţat cu iubirea şi afecţiunea lor totală. Prima – şi cea mai dragă inimii mele – a fost bunica mea din partea mamei, pe care o venerez şi după moarte, ba chiar mai mult acum.. Cealaltă m-a iubit total desinteresat, m-a simţit exact aşa cum eram în fiecare zi, la fiecare întâlnire a noastră. Şi – lucru important pentru oricine dealtfel – mi-a respectat orice stare în care mă aflam şi pe care în mod cert i-o transmiteam.

♦♦♦Se manifesta cu efuziune şi drăgălăşenie, sau din contra se arăta tăcută, preocupată parcă şi evident îngrijorată. Toate aceste manifestări erau în concordanţă fidelă cu starea mea de spirit, cu înfăţişarea mea. Iar la vederea mea mă privea atentă, scurt, fără să fie nevoie să mă studieze prea mult, citindu-mă aproape instantaneu, după care ştia precis cum să se poarte. Fie să se bucure nespus, arătându-şi entuziasmul şi fericirea când eram nu neapărat vesel, ci pur şi simplu normal. Şi se întrista teribil, retrăgându-se parcă ruşinată, fără să aibă nicio vină, atunci când mă vedea trist, nefericit, sau pur şi simplu încărcat de grijile inerente ale vieţii.

♦♦♦Era atât de blândă şi prietenoasă cu toată lumea cu care venea în contact şi nu avea nicio urmă de răutate, ba dimpotrivă, se comporta la fel chiar şi faţă de cei care ar fi putut să-i facă rău sau să o duşmănească, deşi sunt convins că nu era cazul.

♦♦♦La un moment dat – din motive independente de voinţa mea, dar nici a ei – drumurile noastre s-au despărţit şi de atunci n-am mai ştiut nimic de ea.

♦♦♦Oricum, nu voi uita niciodată modul cald şi devotat în care se purta şi felul special în care se pisicea pur şi simplu pe lângă mine, ca să zic aşa.

♦♦♦Este vorba despre Sara. Şi nu era decât un câine. O ea, se numea Sara şi pe care am visat-o acum câteva nopţi în urmă. Probabil că nu mai e…

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Eu locuiesc în Dostoievski, sunt idiotul său principal, dar cum așa Doamne Iartă-mă, ce zic eu – idiotul de mine – sunt chiar unicul. Culmea prostiei este că mă mândresc cu asta, aşa că am plăcuta impresie că sunt tare deştept dacă recunosc acest lucru. Nu-i aşa că e un lucru mare? Să crezi despre tine – chipurile în mod deștept – că ești un idiot?

♦♦♦Nu, nu este vorba (aia) de stradă, ci de ditamai autostrada; a literaturii universale. După părerea mea de idiot – dar poate (sper) unul deştept, sprijinit cu capu-n deşt, aş zice eu – este cea mai importantă din câte au existat vreodată. Pentru că are benzi infinite, construite din idei deștepte, cele mai multe unice. Pe care să te tot plimbi. Gândind.

♦♦♦O să mă întrebaţi ce vreau să spun cu asta, iar eu, care sunt idot cum bine ştiţi, mă grăbesc – că sunt cam pe fugă şi în mare întârziere să pun mâna pe o carte de-a sa. Dar cel mai tare mă grăbesc să vă invit în scris, dorind din toată ființa mea de simplu cititor să mă auziţi și să-l citiţi.

♦♦♦Nu de alta, dar n-aş vrea să rămâneţi ca mine. Aşa cum am zis ceva mai sus. Sus de tot.

♦♦♦Unul care este ( sunt ) mândru de a fi fost un probabil personaj de-al său. Fie și idiot.

IDIOTUL  din  COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦În privinţa situaţiei Rapidului, una exrtem de delicată, mai ales când e vorba de fani (fanatici, ca prietenul meu Sorin – cu portofelul plin) decizia aşteptată cu sufletul la gura  se tot lasă amânată. Începând de acum câteva luni în urmă.

♦♦♦A fost amânată pentru luni, 25.07, apoi pentru miercuri, 27.07, din nou pentru joi, 28.07 , ora 19.00, iar după aceea va fi amânată până la ora 20.00, apoi până la 20.30 şi în sfârşit până la 20.31, când membrii Comisiei de disciplină vor ridica din umeri. Din amândoi. A neştiinţă. Bravo Comisio! o comiseşi.

Ţuţ În Gol

S  g.  E