Lună: aprilie 2017

♦♦♦Astăzi dimineaţă, nu vă spun la ce oră ca să nu (mă) copiaţi la teză, când în sfârşit de secol m-am trezit şi din somn (ul cel de veci) şi din beţie, că eu nu beau apă, din superstiţie, la acea sfântă oră am observat îngrozit, de fapt doar am simţit – că eu mă bazez pe simţuri – aşadar am observat simţind că nu mai am braţe. În realitate, care este contrară minciunii, zic unii, ambele braţe, că două aveam când m-am culcat pe spatele cuiva, îmi coborâse pe aceeaşi parte a corpului, atârnând de umerii şoldului din dreapta, chiar dacă el ar fi putut să fi fost plecat din stânga, dar asta nu are importanţă. Bine că aveam. Şold.

♦♦♦Inteligente, cel puţin la fel ca mine, braţele se poziţionaseră în mod corect la jumătatea trupului, la distanţă egală atât de cap, cât mai ales de tălpi, nemaifiind nevoie să-mi dea cineva voie să mă aplec, deşi nu e prea indicat. Sau, să-mi ridic picioarele pentru a le îngriji, scărpina, tăia unghiile, încălţa, ori – la modul personal narcisist-acuzativ – mângâia. Un singur inconvenient am constatat, anume că palma stângă era a braţului drept, iar cea dreaptă tot a aceluia. Şedeau faţă-n faţă, de parcă se născuse pentru a cerşi, aşa aspect umil aveau.

♦♦♦Picioarele erau tare triste şi peste poate de supărate. De aceea înclin, aplecându-mă corespunzător cu capul până la genunchii juliţi ai mâinilor, să le dau dreptate. Aveau tot dreptul din lume, din lumea lor desigur, a mergătoarelor să fie supărate, fiindcă nu mai erau doar ele singurele privilegiate, care să pornească doar ele din şold. Iar şoldul, ce să mai zic, că parcă mi-e şi milă şi ruşine de el să zic ceva despre starea lui socială şi civilă. Îi era tare greu, purta o veste antiglonţ, pardon de expresie, am vrut să zic o mare responsabilitate, fiindcă era nevoit să preia şi povara umerilor. Căzuţi deja. Şi în dizgraţie.

♦♦♦Sper ca unii dintre voi, prieteni cu care mă voi întâlni deloc întâmplător pe stradă, le vor confunda cu braţele şi nu vor şti unde să mă lovească la gioale ?

♦♦♦În schimb ochiul, da, ochiul, pentru că mi-a rămas doar unul singur, se aşezase deja pe ceafă şi privea circular-telescopic, fixîndu-se mirat pe fiecare vertebră a spatelui meu niciodată văzut direct până atunci, ci doar prin intermediari. Şi aceia nu prea puţini şi nu de prea bună credinţă.

♦♦♦Şi totuşi exista şi ceva pozitiv, întrucât capul era mai uşor, având doar un singur ochi, chiar dacă era cam cât ceapa şi în plus făceam şi economie de piaţă la picăturile de ochi. Iar faţa, care avea trei guri, una pentru mâncat rahat, alta pentru sărutul lui Iuda şi cea cealaltă pentru vorbit vrute şi nevrute, faţa aşadar nu o vedeam, doar o auzeam mestecând, plescăind, sau rostogolind cuvinte de-a valma.

♦♦♦Doamne, Dumnezeule Mare, ce vis îngrozitor! Bine că măcar trezirea e reală. De această dată. Dar când n-o mai fi ?

mEMBRUL  cEL  dE  Jos   dE  cOTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Mă opresc din mers, din mersul meu clătinat, inconfundabil, cel care duce spre nicăieri, mă prind cu ambele mâini de baierele burţii, mă uit cu ruşine de mine în pământ, unde nu văd decât degetele-mi ieşite prin ceea ce au fost cândva încălţări, mă proptesc zdravăn pe picioarele dinapoi şi răcnesc cât pot de tare, ca un apucat: îmi dă cineva un pahar cu apă, ca să-mi curăţ otrava băută o viaţă?

♦♦♦În mod neaşteptat toate ferestrele se deschid, iar cele deschise deja nu se închid şi cea mai mare mirare e că nu aud niciun cuvânt nepotrivit, nicio atitudine de indignare, nicio huiduială. Mă gândesc că ar putea fi ceva în neregulă, poate că tocmai s-o fi terminat vreun meci de fotbal şi microbiştii, rămaşi fără microb şi fără glas, şi-au epuizat întreg arsenalul injurios. Toţi bărbaţii, dar şi femeile aflate în spatele lor, ca la olteni, mă privesc candid, prietenos, aproape cu milă, umană era să zic şi se reped cu toţii să-mi aducă fiecare câte un pahar. Care cu vin la trei sferturi (dintr-un litru !), cu whisky făcut în casă ( în casa de pariuri), cu palincă de Bihor ( de la Nea IMI, pentru cunoscători, că el nu e băutor !), alţii cu cognac franţuzesc adus tocmai din Zanzibar, un fel (ul doi) de Courvoisier combinat cu vin ars de Vrancea, având însă aceeaşi culoare, adică de culoare. Iar unii, ceva mai hâtri, chiar dacă mai sărmani, fiindcă nu prea aveau bani, au adus paharul gol. Gol, dar plin de omenie, întrebându-mă cu maximă prietenie şi seriozitate (e adevărat, ceva mai puţină, fie vorba-ntre noi şi voi) ce n-am păţit. Asta mi-a plăcut cel mai tare, m-a făcut să râd pentru tot restul vieţii. Auzi tu întrebare, ce n-am păţit! Colosal ! Vedeţi dumneavoastră, numai băuturi fine, care mai de care mai rafinate, mai scumpe, mai tari, oamenii crezând că, aşa cum se spune, cui pe cui se scoate, iar apa nu e nicidecum un remediu atunci când îţi este prea amară viaţa.

♦♦♦Dar eu vreau apă, să-mi curăţ, să-mi spăl amarul vieţii, vreau un pahar mare cu apă, mai mare decât tot amarul vieţii mele otrăvite, pahar din care să beau cu sughiţuri, înecându-mă cu valurile ei nesfârşite, ca apoi să aştept cu capul rezemat în deşt, în tihnă, efectul dorit. Poate, poate… Cum să-i fac să înţeleagă de ce anume am eu nevoie, ce-mi doresc cu adevărat. Ei nu vor înţelege niciodată.

♦♦♦Le mulţumesc oamenilor pentru compasiune şi pentru paharele oferite, acceptându-le pe toate; de fapt asta mi-am dorit, aşa-i că v-aţi prins? O parte din paharele goale le-am dat la schimb celor care mi le oferise tot goale, aşa de-al dracului, să vadă şi ei că au de-a face la rândul lor cu un şi mai mare hâtru. Însă mi-au mai rămas destule, aşa că le-am dus la groapa de gunoi uman de la Glina şi le-am vândut la preţ de dumping unor oameni de culoare incertă, iar cu banii obţinuţi prin muncă era să zic, prin hoţie cinstită aş putea zice, mi-am cumpărat apă, toată la sfert de litru, Perrier, la sticlă desigur. Că tare mă ardea la lingurică !

dES  îMBăTATUL  diN  cOTROCENI

S  G.  E