Întrebări

Am fost născut într-o bună dimineaţa,

Tocmai când mă pregăteam asiduu să ies

Să iau o gură de aer lumesc, să respir,

Să adulmec, să miros rostul acestei lumi.

Şi de atunci am multe întrebări fără rost.

 

Dacă mi-a plăcut ce simt, sau ce miros ?

Greu de spus, lumea aceea fiind la apus,

Părea că am din start mirosul blocat pe închis,

Ca o stradă cu sens unic, din care nu se iese,

Probabil fiindcă nu era de asta nevoie. Încă.

 

Dacă o să-mi placă ce anume aş putea să văd?

Nu, nu mă întrebaţi, s-ar putea să vă mint,

Sau, aş răspunde ciudat : cârtiţa nu vede,

Sapă în permanenţă, sondează întunericul,

Ferindu-şi tot timpul ochii de lumina zilei.

 

De mă întrebaţi cumva dacă mi-a plăcut ce aud,

Voi răspunde: da, mi-a plăcut râul cum susură,

Da, mi-a plăcut s-ascult vântul cum şuieră,

Da, mi-a plăcut glasul mamei cel de-nceput

Şi mi-a plăcut ciripit vesel de păsări s-ascult.

 

Dar, vezi tu lume, ce eşti la apus, numai atât.

SILVAN  G.  ESCU

 

Umbra

Am întâlnit o umbră nemaivăzută,

Umbla de una singură, neînsoţită,

Bântuia aiurea pe străzi, fără vreo ţintă.

Am privit-o nedumerit, contrariat,

Neştiind a cui umbră ar fi putut să fie.

 

Văzându-mă, nu s-a arătat surprinsă,

S-a uitat la mine cu ochi de văzduh,

Doar puţin intrigată de uluiala mea,

Brusc mi-a făcut semn cu umbra mâinii

Să tac, să nu scot nici măcar o silabă.

 

Apoi, din senin mi-a întors spatele,

S-a depărtat alergând zăludă, despletită,

Lăsând în urmă o altă nefirească umbră,

Întocmai ca o dâră ceţoasă, difuză,

Era umbra propiei sale umbre, sumbră.

 

Am alergat înfiorat pe urma paşilor săi,

Mergea tare abătută, de gânduri strivită,

Arăta cu mult mai întunecată şi-n vârstă,

Ca o biată bătrână-ncovoiată umblătoare,

Ce părea chiar a fi mirată de cum arată.

 

Poate a înţeles că este doar o ciudăţenie,

O stingheră, o bizară umbră a nimănui,

O umbră umblând mereu rătăcitoare,

Fără stare, aflată în permanentă căutare

A cuiva căruia să-i fie devotată umbră.

 

SILVAN  G.  ESCU

Trepte spre cer

După aproape o viaţă-ntreagă

Mă aflu doar sub prima treaptă,

Mai mint un gând, mai spun o şoaptă,

Nu-i nimenea aici să mă-nţeleagă.

 

Sub prima treaptă stau ascuns,

De mii de gânduri sunt cuprins,

De ne-mpliniri, de neajuns

Mă doare timpul nepătruns.

 

Doar prima treaptă-o pot privi,

Doar pân-acolo-i orizontul meu,

Dar cum să fac s-ajung la Dumnezeu,

Cum scara-aceasta să o pot sui ?

 

Cine îmi spune cum să procedez,

Cu care treaptă să încep întâi şi-ntâi?

Cu prima-i foarte greu, vă garantez,

Apoi, pe care treaptă piciorul să îl pui ?

 

Dar cel mai bine-ar fi să încerc să zbor

Şi uneori să m-odihnesc pe-o treaptă,

S-ajung curând la uşa fără de zăvor,

În felu-acesta să sfârşească a mea soartă.

 

SILVAN  G.  ESCU

Jumătăţile drumului

Nebunul din capătul străzii normale,

(Am putea gândi: halal normal !)

Se poartă, hai să spunem, în mod firesc.

Însă, doar până la jumătatea drumului,

Acolo redevine normal, adică nebun.

Iar partea cealaltă, de la capătul străzii,

Îl privește cu o înţelegere tăcută.

 

Strada, singură, fără trotuare, îngustă, tristă,

(Normal, desigur, fiindcă aşa s-a născut,)

Nu se arată deloc mirată, deloc contrariată,

I se pare normal şi drept dovadă, însoţindu-l,

Îi urează fără nicio reţinere: drum bun!

 

În celălalt capăt îl așteaptă, privindu-l altcumva,

Ușor bizar, dacă nu cumva chiar anormal,

Partea care se autointitulează nefirescul.

În acest fel se prezintă, privind din depărtare,

Depărtare care totuși pare atât de aproape.

 

Strada, aceea singură, de care vă vorbeam,

În întregul său, ca semn al sensului unic,

Îl îmbrățișează entuziastă, surâzând şăgalnic,

Înnebunind de plăcere la rândul ei. Ea, normala.

O plăcere care, iată, este firească la urma urmei.

SILVAN  G.  ESCU

Membre

♦♦♦Astăzi dimineaţă, nu vă spun la ce oră ca să nu (mă) copiaţi la teză, când în sfârşit de secol m-am trezit şi din somn (ul cel de veci) şi din beţie, că eu nu beau apă, din superstiţie, la acea sfântă oră am observat îngrozit, de fapt doar am simţit – că eu mă bazez pe simţuri – aşadar am observat simţind că nu mai am braţe. În realitate, care este contrară minciunii, zic unii, ambele braţe, că două aveam când m-am culcat pe spatele cuiva, îmi coborâse pe aceeaşi parte a corpului, atârnând de umerii şoldului din dreapta, chiar dacă el ar fi putut să fi fost plecat din stânga, dar asta nu are importanţă. Bine că aveam. Şold.

♦♦♦Inteligente, cel puţin la fel ca mine, braţele se poziţionaseră în mod corect la jumătatea trupului, la distanţă egală atât de cap, cât mai ales de tălpi, nemaifiind nevoie să-mi dea cineva voie să mă aplec, deşi nu e prea indicat. Sau, să-mi ridic picioarele pentru a le îngriji, scărpina, tăia unghiile, încălţa, ori – la modul personal narcisist-acuzativ – mângâia. Un singur inconvenient am constatat, anume că palma stângă era a braţului drept, iar cea dreaptă tot a aceluia. Şedeau faţă-n faţă, de parcă se născuse pentru a cerşi, aşa aspect umil aveau.

♦♦♦Picioarele erau tare triste şi peste poate de supărate. De aceea înclin, aplecându-mă corespunzător cu capul până la genunchii juliţi ai mâinilor, să le dau dreptate. Aveau tot dreptul din lume, din lumea lor desigur, a mergătoarelor să fie supărate, fiindcă nu mai erau doar ele singurele privilegiate, care să pornească doar ele din şold. Iar şoldul, ce să mai zic, că parcă mi-e şi milă şi ruşine de el să zic ceva despre starea lui socială şi civilă. Îi era tare greu, purta o veste antiglonţ, pardon de expresie, am vrut să zic o mare responsabilitate, fiindcă era nevoit să preia şi povara umerilor. Căzuţi deja. Şi în dizgraţie.

♦♦♦Sper ca unii dintre voi, prieteni cu care mă voi întâlni deloc întâmplător pe stradă, le vor confunda cu braţele şi nu vor şti unde să mă lovească la gioale ?

♦♦♦În schimb ochiul, da, ochiul, pentru că mi-a rămas doar unul singur, se aşezase deja pe ceafă şi privea circular-telescopic, fixîndu-se mirat pe fiecare vertebră a spatelui meu niciodată văzut direct până atunci, ci doar prin intermediari. Şi aceia nu prea puţini şi nu de prea bună credinţă.

♦♦♦Şi totuşi exista şi ceva pozitiv, întrucât capul era mai uşor, având doar un singur ochi, chiar dacă era cam cât ceapa şi în plus făceam şi economie de piaţă la picăturile de ochi. Iar faţa, care avea trei guri, una pentru mâncat rahat, alta pentru sărutul lui Iuda şi cea cealaltă pentru vorbit vrute şi nevrute, faţa aşadar nu o vedeam, doar o auzeam mestecând, plescăind, sau rostogolind cuvinte de-a valma.

♦♦♦Doamne, Dumnezeule Mare, ce vis îngrozitor! Bine că măcar trezirea e reală. De această dată. Dar când n-o mai fi ?

mEMBRUL  cEL  dE  Jos   dE  cOTROCENI

S  g.  E

Desîmbătarea

♦♦♦Mă opresc din mers, din mersul meu clătinat, inconfundabil, cel care duce spre nicăieri, mă prind cu ambele mâini de baierele burţii, mă uit cu ruşine de mine în pământ, unde nu văd decât degetele-mi ieşite prin ceea ce au fost cândva încălţări, mă proptesc zdravăn pe picioarele dinapoi şi răcnesc cât pot de tare, ca un apucat: îmi dă cineva un pahar cu apă, ca să-mi curăţ otrava băută o viaţă?

♦♦♦În mod neaşteptat toate ferestrele se deschid, iar cele deschise deja nu se închid şi cea mai mare mirare e că nu aud niciun cuvânt nepotrivit, nicio atitudine de indignare, nicio huiduială. Mă gândesc că ar putea fi ceva în neregulă, poate că tocmai s-o fi terminat vreun meci de fotbal şi microbiştii, rămaşi fără microb şi fără glas, şi-au epuizat întreg arsenalul injurios. Toţi bărbaţii, dar şi femeile aflate în spatele lor, ca la olteni, mă privesc candid, prietenos, aproape cu milă, umană era să zic şi se reped cu toţii să-mi aducă fiecare câte un pahar. Care cu vin la trei sferturi (dintr-un litru !), cu whisky făcut în casă ( în casa de pariuri), cu palincă de Bihor ( de la Nea IMI, pentru cunoscători, că el nu e băutor !), alţii cu cognac franţuzesc adus tocmai din Zanzibar, un fel (ul doi) de Courvoisier combinat cu vin ars de Vrancea, având însă aceeaşi culoare, adică de culoare. Iar unii, ceva mai hâtri, chiar dacă mai sărmani, fiindcă nu prea aveau bani, au adus paharul gol. Gol, dar plin de omenie, întrebându-mă cu maximă prietenie şi seriozitate (e adevărat, ceva mai puţină, fie vorba-ntre noi şi voi) ce n-am păţit. Asta mi-a plăcut cel mai tare, m-a făcut să râd pentru tot restul vieţii. Auzi tu întrebare, ce n-am păţit! Colosal ! Vedeţi dumneavoastră, numai băuturi fine, care mai de care mai rafinate, mai scumpe, mai tari, oamenii crezând că, aşa cum se spune, cui pe cui se scoate, iar apa nu e nicidecum un remediu atunci când îţi este prea amară viaţa.

♦♦♦Dar eu vreau apă, să-mi curăţ, să-mi spăl amarul vieţii, vreau un pahar mare cu apă, mai mare decât tot amarul vieţii mele otrăvite, pahar din care să beau cu sughiţuri, înecându-mă cu valurile ei nesfârşite, ca apoi să aştept cu capul rezemat în deşt, în tihnă, efectul dorit. Poate, poate… Cum să-i fac să înţeleagă de ce anume am eu nevoie, ce-mi doresc cu adevărat. Ei nu vor înţelege niciodată.

♦♦♦Le mulţumesc oamenilor pentru compasiune şi pentru paharele oferite, acceptându-le pe toate; de fapt asta mi-am dorit, aşa-i că v-aţi prins? O parte din paharele goale le-am dat la schimb celor care mi le oferise tot goale, aşa de-al dracului, să vadă şi ei că au de-a face la rândul lor cu un şi mai mare hâtru. Însă mi-au mai rămas destule, aşa că le-am dus la groapa de gunoi uman de la Glina şi le-am vândut la preţ de dumping unor oameni de culoare incertă, iar cu banii obţinuţi prin muncă era să zic, prin hoţie cinstită aş putea zice, mi-am cumpărat apă, toată la sfert de litru, Perrier, la sticlă desigur. Că tare mă ardea la lingurică !

dES  îMBăTATUL  diN  cOTROCENI

S  G.  E

Bipolar

Sunt nord şi sud concomitent,

Sunt cele două puncte deodată,

Sunt nordul, sudul, laolaltă,

Când prea distrat, când prea atent.

 

Sunt trandafir ce stă să înflorească

Cu ţepii toţi postaţi pe dinafară,

Sunt şi prezent, dar sunt şi-odinioară,

Eu sunt şi floare, sunt şi glastră.

 

Sunt o epavă pe pământ uitată,

Acuma sunt aici, un pic şi dincolo,

O cobiliţă gârbovită, dar şi gigolo,

În pragul uşii stau, dar şi-n fereastră.

 

Sunt apă lină, sunt foc răvăşitor,

Sunt şi-n prezent, dar sunt şi-n viitor,

Bătârân morocănos, dar şi fecior,

Şi sub, dar şi deasupra vremilor.

 

SILVAN  G.  ESCU

100% DELOC

♦♦♦Cel mai puţin nimic adică, dacă pot spune aşa. Şi ştiţi bine că pot, fiindcă am fost prevăzător şi mi-am luat permis de putut. Aş putea spune şi că 100% DELOC ar putea însemna şi maximum de NIMIC, şi n-ar fi deloc (!) greşit.

♦♦♦Cum am scris şi în titlu, aşa sunt multe lucruri, unii oameni, unele acţiuni ale lor. Asta nu pentru că toate cele pomenite nu ar exista, ci pentru că existenţa lor este din păcate inversul vieţii lor. Acel nefericit invers care practic le-o anulează, lăsând-o fără pic de conţinut, nu chiar vidă, findcă ar putea fi plină cu aer. Doar.

♦♦♦Dar, ca să fiu concesiv, deşi mi-e greu, aş putea spune că DELOC nu înseamnă neapărat (de nimeni !) nimic sau nimeni, ci acel sau acea ceva care are zero valoare de inventar, atunci când este pus pe cântar.

♦♦♦DELOC reprezintă, chiar şi atunci când se prezintă reverenţios, cel mai puţin PUŢIN posibil din cât ar fi necesar pentru a fi sesizabil. Paradoxal, chiar împotriva oricărei logici încărcată cu ceva altfel decât deloc, DELOC-ul meu, mă rog, de care vorbesc eu în scris, este vizibil uneori, culmea, chiar prin inexistenţă. Vă rog – doar asta pot să fac pentru voi!- să nu mă luaţi în balon, considerându-mă aşa cum chiar eu ştiu că sunt, dar vă asigur că mi-am câştigat la loto dreptul de a fi stângaci în logică şi exprimare. Şi – dacă e să gândim invers, ceea ce mie mi se întâmplă foarte des – în mod cert la fel de paradoxal, prezenţa, altfel infinit de discretă a DELOC-ului, este în unele cazuri benefică. Fiindcă în aceste situaţii lipsesc (motivat) repercursiunile, efectul negativ al existenţei sale, nenecesare în ultimă instanţă, acolo unde este posibil să-şi bage coada justiţia ( logicii, era să zic !)

♦♦♦Şi – încă un paradox – alteori nu este deloc greu să observi, mai ales la alţii, (vedeţi, vă introduc şi pe dv. acolo unde vreau eu), să depistezi DELOC-UL!

♦♦♦Îmi bag amândouă mâinile în buzunarul de la ceas, în acelaşi timp, ca să nu le discriminez, şi caut cureaua lui. A ceasului, pe care unii, mult mai inteligenţi, mai scrupuloşi şi mai exacţi decât mine îl numesc oră, cea care are minute, fiind în acest fel mai apropiată de TIMP. Dar, o caut în zadar, n-o găsesc şi – deşi-mi pipăi atent toate cotloanele buzunarului – totuşi nu dau decât de DELOC. Descopăr în locul unde se află un mare gol, pe care-mi permit să-l numesc fără pic de ruşine 100% DELOC. Este o adevărată mostră de DELOC pur, absolut. Şi deşi această (ne) găsire îmi provoacă o tristeţe egală cu ea însăşi, mă consolez cu gândul că la un moment dat, cel ultim, voi deveni un DELOC absolut. Bineînţeles după ce voi parcurge toate etapele, până când în loc să scad, voi creşte spre partea superioară a DELOC-lui pur, cel pe care-l numesc 100% DELOC.

♦♦♦La final – finalul acestui articol, deocamdată, nu vă bucuraţi ! – pot să afirm că nu m-aş mira deloc ca măcar cineva să-mi critice chiar şi DELOC-ul definitv.

99%  De  LOC-ul  diN  cOTROCEnI

S  g.  E