Categorie: Tupeu Obraznic

 

♦♦♦În mod paradoxal cel care leagă firele unei acțiunii este un pitic care stă ascuns, culme a disimulării perfecte, chiar în sine însuși ca să nu fie descoperit de cel mai mare pitic, știți voi care, și să i le dezlege ca pe șireturi.

♦♦♦Semnificanții diferiți, oricât ar părea de bizar, sunt cei care exprimă aproximativ același semnificant, chiar dacă prin natura lucrurilor controlate îndeaproape de destin este unul trist și singur.

♦♦♦Ce am vrut să spun cu asta mă (vă) veți întreba cu toții, dar pentru că nu sunt în stare avansată de ebrietate ca să vă pot explica o las pe altădată, sau, dacă țineți neapărat, vă las pe voi să dați răspunsul așteptat ( și de mine!).

♦♦♦Potrivit definiției curente, scăpată ca prin minune de intoxicația alimentară cu curent AC/DC, sinonim este la mare distanță de identic și la egală cu el însuși distanță de aproximativul lui. Există două sau mai multe cuvinte pentru același sens, unic i-am putea spune fără teama că am putea intra în coliziune frontală de exprimare prin negare cu cei de la circulația periferică.

♦♦♦Cei care nu înțeleg nimic, dar nu e vorba de acel nimic de mai sus cum greșit s-ar putea crede, din ceea ce spun, înseamnă că n-au făcut aceeași școală cu mine, dar mai ales invers.

♦♦♦Ideea este că înțelesul aproximativ al unui cuvânt, fie el și nerostit, dar exprimat gestic, sau poate tocmai de aceea, se întinde, desfăcându-și larg brațele a permanentă relaxare, pe o plajă mai mult lată decât lungă, ceea ce nu este chiar în regulă, cum aș zice eu dacă aș fi relaxat. Pornind de la această idee greu de înțeles totuși – și vă dau dreptate –  oricât și oricând ne-am strădui nu putem omite ceea ce trebuie ținut (cu forța) minte. Desigur, cu excepția de la regulă unde îl identificăm pe cel care are acest prost, dar uneori salvator obicei, acela de a minți. Drag nouă tuturor dealtfel. Evident, dacă ne referim la stratul superior, în sensul (giratoriu) elevat al limbii care trebuie să fie unul curgător.

♦♦♦Este vorba, cea care doar zboară, planând ușor, dar insinuant pe deasupra scrisului, așadar e vorba de diferențiere cu (rock’n) rol de precizare, ca atunci când se precizează funcția, ce poate fi una de general dar cu grad de căprar. Și cu toate astea (cu gradele lipsă la apel) ocupă un loc (post)  superior doar fiindcă este mai sus cu pregătirea fizico-tactică decât genunchiul broaștei, exact când aceasta are apă acolo.

♦♦♦Cei care fac această mențiune în loc de premiu, în afară de mine desigur, sunt tocmai cei care completează cu pixul definiția Nimicului pitic, enunțat de mine din grabă în titlu. Dar poate că nici nu există, așa că să-i fie de bine. Și la fel și vouă, evident dacă existați.

 

niMICUL  absoLUT  diN  cOTROCEnI,

S  g.  E

♦♦♦Astăzi dimineaţă, nu vă spun la ce oră ca să nu (mă) copiaţi la teză, când în sfârşit de secol m-am trezit şi din somn (ul cel de veci) şi din beţie, că eu nu beau apă, din superstiţie, la acea sfântă oră am observat îngrozit, de fapt doar am simţit – că eu mă bazez pe simţuri – aşadar am observat simţind că nu mai am braţe. În realitate, care este contrară minciunii, zic unii, ambele braţe, că două aveam când m-am culcat pe spatele cuiva, îmi coborâse pe aceeaşi parte a corpului, atârnând de umerii şoldului din dreapta, chiar dacă el ar fi putut să fi fost plecat din stânga, dar asta nu are importanţă. Bine că aveam. Şold.

♦♦♦Inteligente, cel puţin la fel ca mine, braţele se poziţionaseră în mod corect la jumătatea trupului, la distanţă egală atât de cap, cât mai ales de tălpi, nemaifiind nevoie să-mi dea cineva voie să mă aplec, deşi nu e prea indicat. Sau, să-mi ridic picioarele pentru a le îngriji, scărpina, tăia unghiile, încălţa, ori – la modul personal narcisist-acuzativ – mângâia. Un singur inconvenient am constatat, anume că palma stângă era a braţului drept, iar cea dreaptă tot a aceluia. Şedeau faţă-n faţă, de parcă se născuse pentru a cerşi, aşa aspect umil aveau.

♦♦♦Picioarele erau tare triste şi peste poate de supărate. De aceea înclin, aplecându-mă corespunzător cu capul până la genunchii juliţi ai mâinilor, să le dau dreptate. Aveau tot dreptul din lume, din lumea lor desigur, a mergătoarelor să fie supărate, fiindcă nu mai erau doar ele singurele privilegiate, care să pornească doar ele din şold. Iar şoldul, ce să mai zic, că parcă mi-e şi milă şi ruşine de el să zic ceva despre starea lui socială şi civilă. Îi era tare greu, purta o veste antiglonţ, pardon de expresie, am vrut să zic o mare responsabilitate, fiindcă era nevoit să preia şi povara umerilor. Căzuţi deja. Şi în dizgraţie.

♦♦♦Sper ca unii dintre voi, prieteni cu care mă voi întâlni deloc întâmplător pe stradă, le vor confunda cu braţele şi nu vor şti unde să mă lovească la gioale ?

♦♦♦În schimb ochiul, da, ochiul, pentru că mi-a rămas doar unul singur, se aşezase deja pe ceafă şi privea circular-telescopic, fixîndu-se mirat pe fiecare vertebră a spatelui meu niciodată văzut direct până atunci, ci doar prin intermediari. Şi aceia nu prea puţini şi nu de prea bună credinţă.

♦♦♦Şi totuşi exista şi ceva pozitiv, întrucât capul era mai uşor, având doar un singur ochi, chiar dacă era cam cât ceapa şi în plus făceam şi economie de piaţă la picăturile de ochi. Iar faţa, care avea trei guri, una pentru mâncat rahat, alta pentru sărutul lui Iuda şi cea cealaltă pentru vorbit vrute şi nevrute, faţa aşadar nu o vedeam, doar o auzeam mestecând, plescăind, sau rostogolind cuvinte de-a valma.

♦♦♦Doamne, Dumnezeule Mare, ce vis îngrozitor! Bine că măcar trezirea e reală. De această dată. Dar când n-o mai fi ?

mEMBRUL  cEL  dE  Jos   dE  cOTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Mă opresc din mers, din mersul meu clătinat, inconfundabil, cel care duce spre nicăieri, mă prind cu ambele mâini de baierele burţii, mă uit cu ruşine de mine în pământ, unde nu văd decât degetele-mi ieşite prin ceea ce au fost cândva încălţări, mă proptesc zdravăn pe picioarele dinapoi şi răcnesc cât pot de tare, ca un apucat: îmi dă cineva un pahar cu apă, ca să-mi curăţ otrava băută o viaţă?

♦♦♦În mod neaşteptat toate ferestrele se deschid, iar cele deschise deja nu se închid şi cea mai mare mirare e că nu aud niciun cuvânt nepotrivit, nicio atitudine de indignare, nicio huiduială. Mă gândesc că ar putea fi ceva în neregulă, poate că tocmai s-o fi terminat vreun meci de fotbal şi microbiştii, rămaşi fără microb şi fără glas, şi-au epuizat întreg arsenalul injurios. Toţi bărbaţii, dar şi femeile aflate în spatele lor, ca la olteni, mă privesc candid, prietenos, aproape cu milă, umană era să zic şi se reped cu toţii să-mi aducă fiecare câte un pahar. Care cu vin la trei sferturi (dintr-un litru !), cu whisky făcut în casă ( în casa de pariuri), cu palincă de Bihor ( de la Nea IMI, pentru cunoscători, că el nu e băutor !), alţii cu cognac franţuzesc adus tocmai din Zanzibar, un fel (ul doi) de Courvoisier combinat cu vin ars de Vrancea, având însă aceeaşi culoare, adică de culoare. Iar unii, ceva mai hâtri, chiar dacă mai sărmani, fiindcă nu prea aveau bani, au adus paharul gol. Gol, dar plin de omenie, întrebându-mă cu maximă prietenie şi seriozitate (e adevărat, ceva mai puţină, fie vorba-ntre noi şi voi) ce n-am păţit. Asta mi-a plăcut cel mai tare, m-a făcut să râd pentru tot restul vieţii. Auzi tu întrebare, ce n-am păţit! Colosal ! Vedeţi dumneavoastră, numai băuturi fine, care mai de care mai rafinate, mai scumpe, mai tari, oamenii crezând că, aşa cum se spune, cui pe cui se scoate, iar apa nu e nicidecum un remediu atunci când îţi este prea amară viaţa.

♦♦♦Dar eu vreau apă, să-mi curăţ, să-mi spăl amarul vieţii, vreau un pahar mare cu apă, mai mare decât tot amarul vieţii mele otrăvite, pahar din care să beau cu sughiţuri, înecându-mă cu valurile ei nesfârşite, ca apoi să aştept cu capul rezemat în deşt, în tihnă, efectul dorit. Poate, poate… Cum să-i fac să înţeleagă de ce anume am eu nevoie, ce-mi doresc cu adevărat. Ei nu vor înţelege niciodată.

♦♦♦Le mulţumesc oamenilor pentru compasiune şi pentru paharele oferite, acceptându-le pe toate; de fapt asta mi-am dorit, aşa-i că v-aţi prins? O parte din paharele goale le-am dat la schimb celor care mi le oferise tot goale, aşa de-al dracului, să vadă şi ei că au de-a face la rândul lor cu un şi mai mare hâtru. Însă mi-au mai rămas destule, aşa că le-am dus la groapa de gunoi uman de la Glina şi le-am vândut la preţ de dumping unor oameni de culoare incertă, iar cu banii obţinuţi prin muncă era să zic, prin hoţie cinstită aş putea zice, mi-am cumpărat apă, toată la sfert de litru, Perrier, la sticlă desigur. Că tare mă ardea la lingurică !

dES  îMBăTATUL  diN  cOTROCENI

S  G.  E

♦♦♦De fapt e mult spus vânzător, l-am avansat eu la acest înalt statut, habar nu am pe ce temei. Şi o să mă supun la grele cazne ca să explic mai în amănunt, cam cum este preţul cu amănuntul, adică mai lesne de înţeles pentru cei înţepaţi deja. Este de fapt un escroc cu creier de antreprenor în suspensor, un şantajist nenorocit cu negru pământ în buric, unul care umblă cu ţânţarii la el, ţinându-i de-al dracu într-o sacoşă jegoasă, ca să nu bată la ochi şi-i ameninţă pe locatari cu invazia ,,Invincibilei armada „, sau, dacă preferaţi un termen mai puţin belicos, a ,,trompeţilor „!

♦♦♦Numai ce-l vezi că intră – pe la ieşire desigur – în fiecare scară ( cea dublă, partea pe care se coboară, cea socială ) numai scară de bloc să fie, întreabă de administratorul sindic şi în lipsa acestuia, care toată ziua, bună ziua este ocupat cu insolvenţa, se orintează spre est, privind pe furiş spre vest, şi când nimeni nu e atent întreabă de celălalt. Nu mă întrebaţi care, că nu sunt într-o dispoziţie prea bună săptămâna asta şi probabil sigur (!) nu voi fi nici cea viitoare şi cu (acul de ) siguranţă o să vă supăraţi că nu vă răspund la salut, pardon, la întrebare.

♦♦♦Şi după ce cu mare greutate la cântar dă de el ( în el, deocamdată nu !) îi propune acestuia, dar dacă se află mai la distanţă, aceluia, îi pune aşadar pe masa virtuală un târg. Unii, ceva mai neserioşi, neutri, ar zice cu glas răcnit târg de mirese de exemplu, alţii, mai puţin neserioşi, prieteni, ar spune pe un ton mai scăzut, am zice noi chiar un semiton, târgul de la Leipzig, în timp ce noi, care suntem un pic mai vechi, am spune abia şoptit că acest ,,deal” ( vedeţi cu urechea ce bine sună! ) este de fapt o simplă invoială. Adică, ori cu ţânţari, ori cu linişte din partea locatarilor.

♦♦♦Iată în ce constă toată tărăşenia : într-o cutie, împrumutată de la Pandora, deci nimic special, în mare secret ( îl ştim doar noi, câţiva ) ţine o singură ţânţăroaică gravidă cu un muscoi, aflată chiar în ultima lună, care va naşte pui vii, cum ar zice Românul rupt în cur. Ăsta e tot şpilul afacerii : banii, sau viaţa ( pusă în pericol ), prin simpla punere în libertate condiţionată a ,,trompetistei „. Simplu şi ingenios.

♦♦♦Însă parşivenia merge şi mai departe, fiindcă întreprinzătorul, care-şi spune cu suficientă emfază şi făloşenie vânzător, este de fapt un cumpărător înrăit, el cumpără ramele cu plase cu tot de la ţânţari, pardon de la locatari, dacă se poate pe gratis – şi se poate, garantez ! – promiţând la schimb pemperşi pentru aia micii, pantru puii de ţânţăroaică adică. Păi ce credeaţi că-i dă gratis ? În schimb(ul 2) îl asigură la ASIROM pe administrator că nu deschide cutia. Ca să nu răcească gravida.

♦♦♦Grozavă idee, mizerabilă gândire, insectă – scuze – infectă iniţiativă, nesimţită escrocherie, bănoasă afacere, afectoasă, chiar – ştrangulând-o – insecto-omenească !

♦♦♦Trăiască libera iniţiativă !

aNOFELul  dIN  cOTROCENI

S  G.  E

 

♦♦♦Mângăiată politic pe ceafa albă ca zăpada viscolită de furtuna străzii, ceafă mângăiată la rândul ei cât se poate de tandru de zulufii cârlionțați ai acestei frumoase brune, doamna Birci-all și-a eliberat șoldul ca să nu mai pară țață și a pus mâna mângâiecioasă de femeie de fier pe bici, ținându-l amenințător deasupra legatei la ochi, ca nu cumva s-o încline. E vorba de balanță. A Justiției.

♦♦♦Această Doamnă de Stat ( e vorba de Justiție, ca să nu fie vreo discuție), agresată în mod nerușinat de permanent, care nu mereu STĂ așezată cum ar vrea unii virili, cred ei, aflați în postura șefului de post care se vrea și politician, această doamnă nu suportă să fie tăvălită pe orice imaș de orice pălmaș de la sat ori din oraș.

♦♦♦Luată de pe drumuri, ale Europei, unde a fost trimisă la produs capital pentru Marx-ul colectiv de astăzi, pe numele său de partid penibil de social, botezat în mod ateu cu duiosul prenume PSD, a fost rugată prin ordin pe linie roșie ierarhică să se întoarcă (pardon) cu fața și să accepte o nouă poziție propusă, ba chiar dorită de mustața de deasupra sa.

♦♦♦După rumeneala din obraji, dacă n-o fi cumva mascara, se pare că n-are. Adică nu are nimic contra, în speță acea atitudine consecventă cu care se producea până de curând în platourile televiziunilor, așadar nu are nimic împotriva propunerii de a fi măcar pentru câteva zile interimar(ă) la Ministerul păstorit jalnic până deunăzi de ,, Altă-ntrebare ”.

♦♦♦Rămânând în același timp în alt spațiu, de Ministru pentru Românii de Pretutindeni, acei români care de acum o să fie văduviți de prezența sa, nu o s-o mai vadă pe niciunde, nu o să-i mai admire mersul legănat de zborurile dese pe alese dintr-un loc în altul în căutarea conștinței de sine. Pe care s-o importe gratis, după care s-o exporte legată cu fundă roșie, dar, pentru păcălirea străinătății, golită, suptă de conținut, în buna manieră specifică partidului mamut cu picioare de lut.

♦♦♦Orice ar face neste(I)mata doamnă Ana Birchall tot frumoasă rămâne.  Mai ales dacă nu rămâne.

Omul   BRICI  dIN  cOTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Ministrul ,, Altă-ntrebare ” este atât de crispat, de constipat, încât înainte de a răspunde la o întrebare, oricare, parcă scapă vânturi pe gură şi, printre ele, se grăbeşte să prindă ora de culcare aflată în trenul puterii, răspunzând la foc automat Kalashnikov, în mod invariabil şi stereotip cu o tocită pe la margini, adică pe la mahala-ntrebare-constatoare, recte: altă-ntrebare !

♦♦♦Acea altă-ntrebare urma să fie tratată cu flori de băşina porcului, numită nepopular păpădie, a începutului următoarei întrebări, formulată identic, de parcă ar fi citit de pe promterul Antenei 3 ( şi-un sfert ?).

♦♦♦Ministrul Bâlbâici a înghiţit ,, Pumnul şi palma ” lui Dumitru Popescu cu cotor cu tot, dar şi hapul, acel panaceu universal pentru prostie, în vederea (de aproape !) tratării cu blândeţe mângâicioasă a şefilor săi penali aflaţi în şi din şedinţa de guvern, dar şi atunci când a ieşit pe la intrare ca să anunţe ce şi-a dorit cine avea nevoie ( nu, nu la baie !). Fiind împins, prin forţa strivirii cu privirea, pe scară, în jos, evident, de treapta de deasupra sa. Sau, poate, cine ştie, chiar a avut în gândul din capul său de Oblio această coclită generozitate socială străbătută de o solidă ( tare-n partea moale ) inserţie justiţie(ară).

♦♦♦De la începutul conferinţei de presă şi chiar şi în prezent (prezentul continuu) ,,mă râd ” de-mi vine să plâng şi mi-e teamă de bau-bau că am făcut-o ( cu cine ?!) şi în somn ( să fi fost al RAŢIUnii ?).

♦♦♦O grijă nu-mi dă pace, ci doar fiori de război, un gând groaznic mă persecută şi mă bagă cu capu-n apă, obligându-mă să dau un răspuns individual la o întrebare colectivă: cum oare, un om care pare că nu a citit nicio carte de specialitate, în afară de titlu, pe care-l ştie pe din afară, cum poate să fie ce n-ar trebui ? Răspunsul se găseşte în tocul uşii de la PSD, ţinut sub cheie de :

♦♦♦Drag-ne-a fost pe locul doi cîndva,

      De-acuma nu mai este-aşa.

      Aşa-i, n-aşa ?

♦♦♦Într-un final, aşteptat cu nodu-n gât, locul unde se ţine vioara, cea desenată pe cravata roşie ca partidul, de această clonă a nimănui  cu  întrebarea  ,, când  se va sfârşi ” , această minune de ,, ministru ” a ,,tăiat” felia de declaraţii de presă, scurt pe din doi în doi, întorcându-se la stânga sa, făcând ca dreapta să rămână cu ea-n mână, cu întrebarea, devenită deja laitmotiv: altă-ntrebare ?!

neÎNTREBATU diN  cOTROCENI

S g. E

♦♦♦Așa ne informează specialiștii meteo de la Institutul Tare Glumeț ,,Steaua lui Copernicus” din Țara de Sus, de deasupra noastră, noi care stăm tot timpul sub vremi.

♦♦♦Zile în șir (indian!) mass-media și televiziunile au postat pe crolul ecranelor neecranate intenționat, dar și în emisiuni de profil (din față !) că iarna care urmează să vină pe jos va fi fără ocol cea mai friguroasă din ultimul secol. M-am speriat atât de mult în gât, pardon, încât mi s-a făcut frig încă din luna august, brrr !

♦♦♦După părerea mea de friguros cu cojocul ros și fricos – eu, nu cojocul – sper să fie o glumă proastă, spusă de proști unora și mai și…Normal, alții, nu cei ca mine, care nu sunt doar fricos de friguros, ci și… Altfel, o să fie gerul mileniului, acesta din urmă – gerul – urmând să alunece pe apa sâmbetei, bineînțeles înghețată bocnă.

♦♦♦M-am liniștit un pic (cu pic dintr-un țurțure) inspirând pe nas ceea ce trebuie să expir, aer rece ca gheața adică, suflându-l cald în mâini, ca să le pot mișca. Invers. Atunci când – zgribulit și cu nasul de mustață lipit – mi-am dat seama că ultimul secol nu este nicicum ultimul și m-am total relaxat știind că este chiar cel în care trăim, din care au trecut cu eforturi și sforțări doar 16 ani.

♦♦♦Ba chiar și mai mult decât atât, aseară – la un post tv enervant – trei specialiști meteo-friguroși, corp compact format dintr-un bărbat și 2 oameni sub formă de femei, mi-au băgat (scuzați !) căldură în caloriferul inimii. Informându-ne pe gratis că nu. Am așteptat înfrigurat să aflu ce nu. Ei bine, nu va fi așa, ci așa și așa, dar mai mult așa. Adică exact ca până acum. Așadar, iarna nu o să fie ca vara, dar nici invers.

♦♦♦Ținându-mi respirația pe care demult mi-o datoram, mi-am pus mănușile cu fulgi (cu tot) în mâini era să zic, dar pentru prima oară și în picioare, iar capul păros mi l-am ascuns în nisipul zăpezii. Nu, glumesc total, mi l-am pus singur între mâini și mănuși în care, culmea, era zăpadă, adică mi l-am pus direct în mâini(le destinului). Și m-am gândit, evident la ( ceva ) rece, spunându-mi: Doamne, în această situație cu lumea ce s-o petrece ? Și am ajuns la concluzia înzăpezită că toată lumea va fi înghețată, o uriașă înghețată, eventual una pe băț – și acela ușor brumat, de o să fie greu deținut, scuze, de ținut în mână, evident dacă n-am avea mănuși.

♦♦♦Și încă o concluzie care începe să prindă pojghiță, având deja gheață la mal, desigur, făcând cu acul de siguranță un oarecare haz de necaz, anume că nu o să ne mai sufocăm de căldură. A, și încă una, deja înghețată : nu o să mai cheltuim bani cu aerul condiționat, ci el va cheltui cu noi, să-l dezghețăm. Așadar, va fi necondiționat, așa cum am mai menționat, după cum vedeți fără să pun nicio condiție. Apoi, că oricum nu mai conta, mi-am scos mănușile și mi-am dat un pumn în nas să văd dacă e înghețat. Și era. Mi-au curs doar două sloiuri roșii – roșu comunist -, câte unul din fiecare nară. M-am uitat înmărmurit la mine. Nu eram eu. Eram voi.

BĂțul  înGHEțat  diN   cOTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Într-o zi cu aspect de noapte devreme am văzut trei extratereştri şi încă unul care era ambidextru şi cu toţii păreau că vor să facă ceva. De fapt ei se luptau, se luptau cu echipamentul care stătea prost pe ei. Dar nu echipamentul era prost… Să zicem că nu era bine pus şi cam juca pe ei… dansând cu lupii.

♦♦♦Şi totuşi ei veniseră c-un scop, având cu ei şi un telescop, de fapt ceva telescopic pe care l-au introdus (vedeţi ce frumos vorbesc când scriu!), aşadar l-au băgat undeva. No, cum ar zice cineva, e musai să vă spui. Au venit în căutarea gândacilor migranţi dintr-o zonă curată şi fără corupţie (sic!) amândouă insuportabile, adică fără niciun miros. Îngrozitor acest nemiros!

♦♦♦După ce şi-au umplut tulumbele cu insecticid pur,- furat de la Condrea şi au cercetat toate faldurile canalelor – şi-au pus cu toţii mâna-n cap, fiecare pe capul celuilalt, s-au scărpint îndelung undeva şi între timp s-a făcut seară. Aşa că au plecat nedumeriţi înspre casele lor de vacanţă, fiindcă intraseră din acea seară în concediu de studii, promiţând că se vor întoarce când vor afla de ce au venit. Mai exact de ce nu au venit. Până atunci. Însă asta nu e treaba mea, nu e toată a mea.

♦♦♦Dar, surprize peste surprize, după niciun sfert academic s-au întors, spunând că au glumit. Sau şeful lor cu ei, n-am înţeles exact. În orice caz s-au apucat de lucru manual şi au tot pompat pân-au terminat soluţia, după care au pus apă minerală, că ştim cu toţii că are ţepi, adică înţeapă la limbă, dar nu ştiu dacă gândacii au aşa ceva. Limbă. Au terminat şi apa, apoi au pus mână de la mână, fiecare cu mâna în buzunarul celuilalt, că de, se aveau ca fraţii (Jderi) şi au luat ceva de băut ca să facă parastasul gândacilor.

♦♦♦A doua zi au venit împreună cu şeful lor, toţi îmbrăcaţi elegant, mai puţin şeful care era era certat cu soţia vecinului, ca să vadă cu mai mulţi ochi cum se odihnesc gândacii stând cu burta la soare. Stupoare, un gândac se plimba tacticos, cu ambele mâini la spate, de parcă toată curtea era a lui, privindu-i superior şi cu un rânjet de reproş suspendat de mustaţă, supărat că i-au otrăvit confraţii. Uimiţi, angajaţii cuiva – igienizanţii – au îmbracat în grabă costumele de scandal şi s-au pus pe treabă, acoperindu-l pur şi simplu cu soluţie. Şi – siguri de isprava lor din acea zi – au plecat aplecaţi de ruşine. După alte trei zile au trecut să-i vadă burta arsă de soare, numai că gândacul îşi reluase ritualul, plimbându-se imperturbabil prin curte, rânjind de această dat cu toţi dinţii. Înşurubaţi cu bormașina – în gură desigur – în urmă cu două zile de un oftalmolog care se pricepea mai nou şi la colţi.

♦♦♦N-o să credeţi, dar a venit chiar ministrul mediului în persoană să vadă minunea şi numai după ce au făcut o comisie condusă – cu mâna – de mine au descoperit – scoţându-i bateriile – că era unul de jucărie. Ce gândac bagabont!

♦♦♦De fapt a fost o farsă pe care Patricia, o fetiţă de nici 4 ani a făcut-o celor de la igienizare, pentru că – văzându-i mișunând în aproape toate casele – a crezut că gândacii sunt animale de companie.

BagaBONTul  diN  cOTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Cu o singură mână desigur. Și aia de lemn, dar un lemn care nu îngheță. Și explicația este foarte simplă, de fapt ar fi trebuit să vă dați singuri seama. Sau să v-o faceți, mă rog, dar nu insist. Și dacă nu mă rugați tot o să vă spun la popă, pardon! la Zeus. Nu că aş fi pârâcios, ci pentru că mi-am dat seama că eu sunt brațul lipsă al Afroditei, scuze al lui Venus din Millo am vrut să zic, dar mie îmi place mai mult Afrodita, fie și pentru că rimează. Nu vă spun cu ce, vă las să vă frământați, tați cu(-) tați. Dacă sunteţi, taţi cutaţi.

♦♦♦Așadar, sunt acel braț lipsă, unul din ele, cu care ar fi trebuit să mă legene, nu vă spun cine că aţi vrea şi voi, fiindcă în ultima vreme nu prea am somn. Am numai crap, care-şi crapă măselele, să zicem, cu pietrele pe care le ține-n gură ca să nu poată să fluiere după braconieri, transformați ad-hoc în brancardieri de cărat undițe furate.

♦♦♦Pentru că sunt un gen (ul masculin) de om care nu prea are regrete legate între ele, pot să mărturisesc cu nerușinare că n-are, mintea mea nu prea are ce să-și reproșeze în afară de puţine MARI lucruri. Dar asta, adică aia, este o altă poveste. Pe care n-o veți auzi niciodată. Pentru că nu e dezlegată ( la pește, să zicem). Și cu toate astea, care nu se prea văd din cauza frunzelor, pot spune – doar șoptit – că regret 85% restul de 15% din ce nu am făcut. Sau dres. În niciun caz invers !

♦♦♦Îmi cer scuze că m-am depărtat de subiect şi de predicat, dar şi din fața blocului unde nu locuiesc, dar unde am văzut o bară, care are o formă, așa ca de cod oceanic, pardon, de bare, pe care nu poți să le citești pentru că e prea mult praf. Terestru. Da, dar și foarte mult zgomot de la bătut. Dar nu covoare, că nu se mai poartă, lumea se îmbracă mai nou cu vechituri. Ci de la boxe, de la cele din subsol, de unde – evident, pe calea undelor – vine un sunet din boxe, watt- ice putem spune, de nu mai înțeleg ce-mi cere vecinul. Așa că-i răspund că n-am. Și așa și este. Ce? Păi, am uitat ce voim să spun. Așa că vă las pe voi agățați de bară și eu mă duc la subsol să dansez cu lupii. Unul dintre ei fiind Lupu Rednic, care așa bine știe a cânta, o, mama mea! Dar mai ales navastă-sa, care dansează şi mai bine, mama ei !.

♦♦♦Vai, oameni buni, vă rog să mă mai scuzați o dată, dar chiar am uitat de voi, că ce bine e să uiți, nu de alta, dar ca să nu înebunești, așa că mai bine îi înebunești pe alții, de exemplu pe voi. Dar îmi și vine să plîng de mila voastră, că tare trebuie să vă mai doară mâinile, stând atâta timp agățați de bară, însă, la urma urmei, ea de ce să stea singură și… pardon ! Doamne ce era să zic, dar nu zic, zic ce trebuie. Așadar, ăsta era cuvîntul, pe care în mod normal nu l-aş fi folosit, nefolosită.

♦♦♦Păi, nu-i păcat să ruginească, băi, agățaților de bară!?

AgĂŢAtuL  de  barĂ  diN  cOTROCENI

S  g. E

♦♦♦Acest lucru se întâmplă când nu-i sunt toate oile acasă, sau nu are toate ţiglele pe casă cum se spune şi drept urmare îşi pierde din relaxarea specifică. Şi atunci se restrânge, se micşorează – crispându-se într-un zâmbet jenat, mai de grabă un rictus ca de durere, provocată de lipsa normalităţii. Cu care este obişnuit. El, cel atât de vesel altfel.

♦♦♦Este vorba de râsul ca stare, ca gest facial, însoţit la mică distanţă de o sonorizare mai mult sau mai puţin zgomotoasă, în orice caz una destul de auzibilă, chiar dacă uneori enervabilă.

♦♦♦S-a făcut de râs zâmbind, doar zâmbind. El, ditamai râsul, nu a putut să schiţeze decât un amărât de zâmbet. Tare supărat trebuie să fi fost .

♦♦♦Celălalt râs, animalul, nu zâmbeşte niciodată. În mod normal. Dar pentru noi – în mod cu totul excepţional – o face. E adevărat, mai mult rânjeşte, parcă un pic dispreţuitor – amuzat la auzul rugăminţii noastre. Cea pornită din adâncul minţii. Iar în cazul meu personal şi din adâncul inimii. Ei, ce părere aveţi, nu-i aşa că vă place minciuna ? Şi dacă vă place de ce nu zâmbiţi, ci doar rânjiţi ? Râşilor !

♦♦♦Dar, după ce se priveşte în oglinda împrumutată prin prin mijloace specifice lumii animale de la Fernando, prietenul lui Alex. Cum care Alex ? Prietenul lui Fernando, evident ! Aşadar, văzându-se cum arată, râsul îşi puse labele pe pântec şi izbucni într-un râs isteric. Asta fiindcă nu avea arsenic. Şi e normal să râdă în aşa hal când îşi vede surâsul jalnic, de parcă nu e el, ci pisica sălbatică, domesticită cu forţa de apărătorii patriei. Scuze, asta e staţie de metrou ! De cruduţa Codruţa am vrut să zic, dar, exact când voiam să deschid gura mi-a intrat ceva, de fapt cineva pe gât. Era tocmai un ,, tocmit ” de fratele vitreg al miresei, un cunoscut prieten ( ul la nevoie se cunoaşte ). Era camuflat în ceva de mâncare (care pe care). Acel ceva era învelit în tablă, furată de la tablagiii care şi-au aruncat caşchetele, vorba lui nea Puiu, peste gardul de la Palatul de Gheaţă de la Cotroceni.

♦♦♦Culmea este că cei doi ( şi-un sfert) râşi atunci când s-au întâlnit absolut dintr-o întâmplare programată din timp au râs unul de celălalt de s-au tăvălit pe parchet, nu alta. Cum, care Parchet, păi ce, nu ştiţi şi voi care ? Şi văzându-ne şi pe noi râzând au zâmbit larg spre noi, cei vechi. Şi lung, desigur. Şi mai zâmbesc şi astăzi, dacă le dau eu voie. Şi – generos cum sunt – nu le dau !

♦♦♦În schimb le dau voie să nu mai râdă ca proştii !

râsUL  diN   COTROCENI

S  g.  E