Categorie: Nesfârşite Scris -ori

♦♦♦Mă reazăm de un vis ţinând în căuşul ambelor mâini sfiala, adunată-n gândul cu care-mi mângâi neliniştea şi prealunga aşteptare, iar spaimele incertitudinii mi le acopăr grijuliu cu pătura singurătăţii, prietena mea fidelă dintotdeauna.

♦♦♦Eram foarte aproape de graniţa spre dincoace de tristeţe, dar n-a fost să fie, n-a fost să fie visul meu norocos. Şi atunci mi s-a spus, cu glas numai de mine auzit: fii tainic în dăruire şi generozitatea ta. Am vrut să fac o pauză, să iau o gură de aer şi să înţeleg ce se vrea de la mine şi mai ales să mă întreb dacă sunt în stare să merg senin în necunoscut.

♦♦♦În speranţa că sunt cât de cât pregătit să urc, mi-am aşezat gândul pe aripa unei păsări, una anume, care-mi cunoaşte vrerea şi deşi nu-mi spune ştie că n-o să pot niciodată să zbor. De aceea acceptă să mă fâlfâie un pic în vânt ca să – mi amintească că sunt doar gând care nu poate zbura purtându-mă şi pe mine cu el.

♦♦♦Mă simt de parcă aş fi braţele lipsă ale lui Venus din Millo agăţate de bara istoriei. Şi totuşi mie mi-e dor de o floare care să-mi împrumute polenul ei, cu albină cu tot, una care să aibă sentimente umane. Pare cumva o dorinţă indecentă, lipsită de respect faţă de natură?

♦♦♦Călcând cu grijă, pe vârfuri, pe bruma sticloasă a speranţei, mă apropii timid, dar încrezător şi ating clanţa dimineţilor care se vor naşte din nemărginire. Cine ştie, poate voi reuşi să aprind soarele pentru ele, începând de cu seara şi voi vedea bătând în pieptul lor o inimă în ritmul unei rugăciuni doar de mine aflată. Şi atunci voi îndepărta muntele de întuneric, pe care îl voi rostogoli în abisul infinitului, pentru a face loc oceanului de lumină ale cărei raze vor dansa pe nesfârşitele scene ale lumii cu un porumbel alb pe umăr, privind curios, cu luare aminte la timpul prezent al zbaterii noastre, ca o dumnezeiască pasăre neînvinsă vreodată de furtună.

♦♦♦Văzându-ne pe noi oamenii atât de neajutoraţi, îngerii au coborât să plângă în înrămarea icoanelor, dojenindu-ne blând cu lacrima lor, vărsată pentru spălarea neadevărurilor din noi, pe care le respirăm firesc, cu voioşia celor care ştiu perfect să se dedubleze, călărind ţanţoşi pe coama păcatului în formă de cal de lemn. Mari pişicheri ne mai considerăm! Pe cine credem noi că păcălim?

SILVAN  G.  ESCU

Scris pe 23.05. 2016. Parol, am martori!

♦♦♦O ştire tragică a inundat ecranele televizoarelor. În ziua de duminică, 22. mai 2016 în jurul orei 18:45 şi-a pierdut viaţa patronul societăţii HEXI PHARMA, prilej pentru televiziuni să fantazeze, să croiască scenarii care mai de care mai senzaţionale, să brodeze la nesfârşit pe marginea subiectului.

♦♦♦Dar, până să ne dăm cu părerea dacă a fost sinucidere, accident pur şi simplu, sau a fost ,, sinucis”, să ne ocupăm un pic de context.

♦♦♦Într-un butoi cât Romania de mare, plin cu apă de ploaie – că tot e gratis – Dan Condrea a stors dintr-o eprubetă mincinoasă o picătură de dezinfectant – şi aceea obligatoriu diluată. După ce a testat-o pe şobolanii – şobolani, cobai scăpaţi teferi din această încercare, aşa cum era de aşteptat, iar aceştia au ieşit braţ la braţ, râzând în hohote, dându-şi coate ca între pişicheri, omul nostru, al tuturor românilor, a distribuit-o ,,şobolanilor – oameni” lipsiţi de omenie. Care, la rândul lor s-au prefăcut că au grijă de sănătatea populaţiei, numită cu un cuvânt mai aproape de adevăr ,,oameni – şobolani”, adevăraţii cobai, beneficiarii ultimi a ceea ce trebuia să însemne altceva decât nimicul zemos.

♦♦♦Până şi Victor Petrini, inginerul şobolanilor lui Marin Preda, în clipele sale de mahmureală neproletară a gândirii nu accepta asemenea matrapazlâcuri pe care le făceau cu voioşie muncitorească cei din echipa sa de ,,dezinfectanţi” cu autorizaţie.

♦♦♦Ştirea tragediei a cutremurat iniţial, apoi a bulversat, lăsând lumea nedumerită, pentru că avea alte aşteptări, îşi dorea de fapt ca păcălitorul să dea seama în faţa – chiar dacă murdară – a justiţiei. Pentru că moartea nu este o pedeapsă, ci mai de grabă o binecuvântare pentru cei apăsaţi de vină, nebinecuvântată de altfel, o ispăşire inconştientă deja a păcatului, întrucât moartea aleasă în acest mod nu este altceva decât laşitatea celor care n-au puterea să suporte pedeapsa.

♦♦♦Se spune că doar cei labili psihic, nebunii fără discernământ, sau dimpotrivă cei curajoşi pot recurge la astfel de acte suicidale. Unii sucombă în acest mod din cauza dezamăgirilor obişnuite, sau care par obişnuite, prin care trec cei mai mulţi dintre noi dealtfel. Alţii, mai puţini, cad pradă deznădejdii pentru că nu pot accepta un statut inferior celui la care au ajuns la un moment dat, sau, mai grav, nu suportă să privească lumea pe care până atunci o controlau, văzând-o de sub genunchiul broaştei.

♦♦♦Să nu crezi cumva popor nefericit, abandonat degradării stimei de sine, golit de eleganţa propriului timp, că absolventul ,,Magna cum laudae” al Academiei de Păcălitori la scară naţională a cedat din cauza ruşinii de a se considera vinovat. Nu, nicidecum, de fapt el nu a suportat perspectiva de neimaginat pentru cei ca el de a-i fi boţită mândria specifică,, ajunsului”. Totuşi, cine poate şti ce nivel de bulversare şi de derută l-a cuprins, una care a apăsat decisiv asupra sufletului său atât de chinuit de temeri într-o perioadă atât de scurtă, care să fi depăşit cu mult în intensitate chinul posibil într-o viaţă întreagă.

♦♦♦Da, a fost sinucidere! Şi voi aduce noi argumente care să-mi susţină afirmaţia tranşantă. În primul rând, deşi nu se afla pe autostradă, conducea cu o viteză total neadecvată unei asemenea porţiuni de drum, de peste 160 Km pe oră. Apoi, a ales o maşină relativ vulnerabilă în comparaţie cu cele pe care le avea în parcul său auto, una din care să nu aibă nicio şansă să scape cu viaţă, sau să ajungă eventual infirm. Era singur în maşină şi chiar dacă se presupune că vorbea la telefon în timpul impactului în mod cert o făcea – paradoxal – tocmai fiindcă-i era teamă să moară singur. Mai mult chiar, am convingerea că, trecând destul de des pe acel drum, s-a gândit de mai multe ori la această posibilitate şi – mergând cu speculaţia şi mai departe – chiar şi-a ales copacul cu care să se îmbrăţişeze pentru ultima oară.

♦♦♦Complicii şi profitorii de pe urma necuratei şi cinicei afaceri criminale au acum o stare contradictorie; să se bucure că au scăpat în câştigători ai cursei fără obstacole, la care nici măcar nu au participat, sau se îngrijoreze şi mai tare de posibila exacerbare a cerbiciei justiţiei. Asta în cazul nominativ – acuzativ în care aceasta – legata la ochi – nu va fi contaminată în aşa fel în care să nu-i fie de folos niciun ,,dezinfectant”, oricât de nediluat ar fi.

♦♦♦În dimineaţa zilei de duminică Dumnezeu a aşezat pe noptiera de lângă patul lui Dan Condrea un pahar pe care l-a umplut cu un dezinfectant pur în care a stors o lacrimă de înger pentru sufletul său vinovat. Acesta – însetat de ceea ce ar fi trebuit să însemne pentru el paharul de adevăr – l-a golit dintr-o înghiţitură, crezând, mai mult sperând, că este aghiasmă.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Râdea de parcă-și cerea scuze că-și dezvelește dinții alb-gălbui, ca în reclama cu pasta de mici ascunsă în tubul de pastă de dinți, nedifuzată însă. Încă. Râdea de viaţă. Sau, poate era invers.

♦♦♦Ieși din bodegă amețit de vodca ieftină, de fumul vălurit în rotocoale vineții, dar și de oboseală și se rezemă de primul stâlp apărut în cale – fiecare bețiv cu stâlpul lui, sprijin de nădejde – oprindu-se, culme a nopții cu ceață, ca pentru o lucidă judecată. Chiar dacă nu era una prea dreaptă, nu de alta, dar nu reușea s-o țină cum trebuie, unduindu-i-se ca și cărarea din fața sa. Poate din cauza micșorării ochilor presați de pleoapele grele de deasupra, apăsate de cercurile insuficient de rotunde ale paharelor ciobite de frica vremii, dar și împinse de jos de pungile pline de neodihnă de sub ochi. Își imagină că sub pâlpâiala obosită a felinarului de deasupra capului său întunecat de gânduri îmbâcsite cu nimicuri scrie cu litere de-o șchioapă o slută, mâzgălind în aer versuri mahmurite despre viața sa. Așa, ca într-un vis real, o luă de mâna cu care nu scria și plecară într-o direcție necunoscută nouă. Deocamdată. Dar, ca o culme a neconcretului, a ajuns singur acasă, cu urma mâinii slutei în mâna sa pe care o mai mângâia încă. Şi adormi pe jumătate îmbrăcat, cu gândul la cealaltă jumătate. Între veghe şi vis i se părea că foamea îi umbla zăludă prin măruntaie, îmbrăcată în haine de pofte, purtând la gât şiraguri de mirosuri care erau atât de aproape de buzele sale că-i ploua în gură cu cârnaţi de casă.

♦♦♦În visul cel adevărat s-a lăsat prins între tristețea momentului abia trecut și scama de bucurie venită parcă de niciunde, dar pe care, fie și numai intuind-o, simțea că este a lui. Și a lui. Și o ținea strâns la piept cu căldura dată de o nestăvilită nevoie de afecțiune, plecată cu mult timp în urmă din viața sa plină de goluri, toate de acest fel. Se făcea că Universul bărbaților, deci și al lui, este concentrat și zăgăzuit în bazinul feminin, pe care unii, mai riguroși cu astfel de lucruri, l-ar numi impudic Fundul Marianelor. Al tuturor Marianelor, nu doar cele din Oceanul Pacific.

♦♦♦S-a trezit ținând în brațe fața de pernă întoarsă pe dos. O privea cu dușmănie abia stăpânită; ar fi luat-o la bătaie, dacă nu ar fi fost înfășurat într-o părere de cearceaf făcut cadou de stăpânul câinelui. Era lac de sudoare, de parcă își făcuse baie în propria transpirație. S-a trezit greu din somnul adânc, cam cât locul îngropăciunii și făcându-și pârghie cu coatele goale, dezvelite de frământarea visului, reuși anevoie să iasă din el, din somn, cu doar puțin timp înainte ca Muntele lui Venus să se rostogolească peste el și să-l sufoce de plăcere. Vai ce tristă sculare!

♦♦♦…Chiru îşi luă pufoaica agăţată într-un cui înfipt în grinda odăii care se vroia de vară târzie şi ieşi afară, despicând cu respiraţia sa, caldă încă, aerul tare care-i strânse buzele mari, cărnoase într-o movilă neuniformă, ascunsă, de parcă se fereau de ceva. Poate că a fost o reacţie firească, cumva instinctuală, punând stavilă averselor nărilor de la baza nasului său cât borcanul de mazăre din piramidele cu fundul lat de atâta stat din alimentarele de altădată.

♦♦♦În umezeala rece a dimineţii de început de noiembrie apucă un retevei brumat ivit la îndemână şi azvârli cu el după un câine stană de piatră, care sărise gardul de nuiele verzi şi uscate, lucrat de natură pe gratis, ca să privească mirat la lună, stând cu picioarele dindărăt crăcănate de parcă se odihnise pe butoiul din curtea restaurantului cu acelaşi nume. Cel privatizat avant la lettre de harnicii şmecheri pogorâtori din oierii machedoni, chitiţi să împartă cu clienţii lor doar tămâia afuriseniei, dacă o exista aşa ceva… Acei comercianţi, născuţi şi nu făcuţi, aveau piei de miel lipite direct pe tălpi, cu blana în jos desigur, ca să nu li se audă călcătura nu mereu prietenă cu legea.

♦♦♦Câinele prinse din zbor bucata de lemn fără brumă de ură în priviri și-l înfipse par în pământul umed, continuarea firească a trupului omului, ca să susțină gardul care despărțea lumea lui de lumea noastră. Lăsându-l pe om înmărmurit, cu căciula căzută și ea de uimire pe ochii care nu reușeau să se mai închidă, surprins într-o poziție de animal chircit de teama represaliilor meritate. Din acea poziție, de semn al întrebării mirate, a pornit înspre poartă, culmea în urma umbrei sale, care părea să fie vie, în timp ce el părea că o susține ca un necioplit arac umblător.

♦♦♦Ieși pe poarta rămasă deschisă dintotdeauna, cu gândurile prinse în menghina întrebărilor fără sfârșit, punându-și capul pe nicovala încinsă a soarelui, pentru ca un ciocan izbăvitor să i-l crape în felii de pepene cu sâmburi de Lună Nouă, din care să se hrănească, atunci când nu latră, toți câinii care privesc la ea.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Frumoasă şi bogată Franţă, care ne consideri pe noi, cei care am venit să-ţi murdărim un pic de tot sufrageria, sora vitregă, că săracă ştim şi noi (pe voi) că suntem. În sfârşit ai reuşit să pui la pământ anglo-saxonii, celţii şi vikingii la un loc, chiar dacă pe rând, făcând să zâmbească fericită întreaga seminţie latină. Bravo ţie, cocoş galic şi – dacă ne permiţi – bravo şi nouă că te-am ajutat să ne baţi! Nu suntem supăraţi pe tine chiar dacă te-ai căţărat pe umerii noştri, la fel ca prof. Adrian Cioroianu pe cei ai lui Marx, când acesta din urmă era aplecat să scrie Capitalul pentru proletarii needucaţi, care au rămas şi aşa şi săraci şi atunci şi după şi acum.

♦♦♦Din ce ar fi putut să fie, din mândra Germanie n-au mai rămas decât UUV-uri, adică, în traducere liberă la vamă, uşoare urme de vise adunate într-un snop stingher, aşezat indiscret sub pleoapele încercănate de nereuşită, agăţate în pungi de plastic (natural ca şi viaţa noastră) chiar sub ochi. Ai lor, ai nemţilor. Popor care la naştere (uşoară) a moştenit o avere imensă, alcătuită cine ştie pe ce criterii, se pare ceva mai mult decât aleatorii, din hărnicie, mentalitate fără nevoie de doctor, rigoare – pe ogoare la început, apoi băgată în rezervoare – seriozitate, dar şi îndestulătoare obtuzitate. Scuze dacă se observă de la o aşa mică distanţă de clanţă această indecenţă, dar am ţinut morţiş ( cu Franţa ) să fac împerechere la vedere ( de cuvinte, nu vă grăbiţi să aruncaţi cu ele în mine, în cele din care scoateţi brichetele de cărbune gata aprinse). În orice caz au ştiut ce să facă, în care vreme şi mai ales cum cu acea bogăţie, pe care cu toţii ne-am dori-o şi pentru care unii dintre noi îi invidiem, iar alţii, ceva mai pipotoşi, îi urâm.

♦♦♦Cavaleria uşoară a ursuleţului Grizzy (Antoine) a trecut cu sabia scoasă prin Linia (punctată) Maginot şi a înfipt-o între şenilele panzer-ului german, blocându-i înaintarea şi aşa greoaie, făcând în inexpugnabila ariergardă de până atunci două găuri (goluri) uriaşe prin care ursuleţul amintit a reuşit să patrundă în spatele liniei inamice. Şi să-l răpună pe uriaş. După care să-l repună pe şinile deja contorsionate, ca apoi să-i trgă un şut năpraznic în locul mizer, acoperit elegant şi superior (fiind vorba de posterior) cu exagerată gomoşenie specifică, arătându-i de foarte aproape cu degetul mijlociu drumul spre casă.

♦♦♦Bravo!

♦♦♦Deux – zero pour France + Afrique + Maghreb!

♦♦♦Şi să nu cumva să încercaţi măcar să spuneţi că nu am dreptate, că e foarte posibil să mă enervez, după care invers, evident.

♦♦♦Allez les bleus, allez la France!

SILVAN  G.  ESCU

 

♦♦♦Plictisită să tot aştepte picior de om plimbător, mirosindu – i verdele crud dătător de vis ne-nceput şi obosită să tot privească de sus lumea care şi-a întors faţa de la ea, pădurea s-a urcat pe coama unui gând cu dinţi de drujbă şi a pornit la vale, privind nostalgic în urmă, ademenită de insistenţa sacadată, egală cu el însuşi şi cert cu – tremurată a maxilarului său electric.

♦♦♦Zăpada, înveşmântată în cojocul mâţos al unui cioban rătăcit, împletit cu fire de nea, uluită că a rămas stingheră, plânge cu lacrimi îngheţate, căutând cu privirea fixă, pierdută dincolo de posibil, deja fantomaticele trunchiuri pe care să se bizuie în aflarea ei statornică pe acele culmi, pe care cu întinderea sa nesfârșită le domina până de curând.

♦♦♦Lemnul, uscat, atent fercheșuit de cosmeticieni înalt tehnologizați, nu înțelege nimic din ceea ce i se întâmplă, crezând că așa trebuie, că așa e cursul vieții. Numai că el nu mai are viață deloc de la un moment dat încoace, are doar un luciu căutat de noul proprietar și dat de lama bine ascuțită a rindelei. Și desigur nu-și mai amintește durerea pe care i-au pricinuit-o dinții nemiloși ai drujbei și mai apoi a joagărului care a reușit să-l despartă de restul corpului său, totul petrecându-se ca într-un gospel negru, în ritmul trist al cântecului de cetină.

♦♦♦Culmea este că această tristețe modernă, dar parcă având duioase reverberații ancestrale, este – în mod și mai trist, aproape jalnic – acoperită de veselia potențată bahic a țapinarilor voinici, ei înșiși unelte docile în mâna înmănușată, dar fermă, a ocolitorilor de ocol silvic.

♦♦♦Până de curând pădurea nu a fost niciodată amenințată în așa măsură ca acum de nicio altă forță a naturii, așa cum o face mâna deloc tremurândă a celui care ar fi trebuit să fie primul care să o apere. Dezgustător! Pădurea, deschisă și naivă, s-a lăsat în grija omului, crezându-l prieten cu o singură față. A uitat însă că poate fi una de lup.

♦♦♦Pe creştetul pleşuv al unui verb de mod ( de modă veche ) se aşează temătoare, să nu cumva să supere norii, două disperate substantive comune, despărţite de om cu ignoranţă şi brutalitate: zăpada şi pădurea. Amândouă s-ar fi hrănit una pe alta, deşi pare ciudată şi forţată aceast alăturare şi mai ales formulare. Şi totuşi nu este atât de greu de explicat şi desigur nici de înţeles, pentru că şi sprijinul este tot un fel de hrană. Şi tot amândouă, neapărat împreună, ar fi fost un indespensabil sprijin pentru om. Acel om niciodată sătul, niciodată mulțumit. Şi – ca o consecinţă şi o meritată pedeapsă în acelaşi timp – niciodată fericit.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Aş fi vrut să scriu o poezie la moartea lui Eminescu, atunci. Dar, cum s-a născut prea devreme, n-am apucat să-i respir versul în stare crudă, proaspătă, iar acum nu mai îndrăznesc decât să-mi furişez privirea în opera sa şi să-i sorb vorbele scrise cu geniu nepereche.

♦♦♦Cuvintele pe care îmi doresc să le spun despre el nu au legătură cu moartea, pentru că după ce ni l-a luat – atât a putut face hâda – nu a mai avut nicio o putere asupra lui, ba din contră, acum este mai viu decât oricând. Pentru că, de peste 125 de ani, în fiecare zi de 15 iunie el învie câte un pic. Iar ea, moartea moare de ciudă!

♦♦♦Eminescu este! Mă întreb ce trebuie să facem ca să-i merităm trăirea? În primul rând să-l citim, să-l recitim, să-l recităm, să-l intonăm, să-l slăvim, să-l trăim. Şi să-l iubim, dacă ne permite. Îi ordon poporului român să ia aminte şi să execute zi de zi, clipă de clipă cele de mai sus! Iar pe Eminescu îl implor să mai fie odată generos şi să ne permită să-l iubim.

♦♦♦Pentru că am mai scris despre el şi pentru că simt că va vrea, am să-mi permit chiar acum să-l strâng în braţe cu recunoştinţa prietenului care – sper – m-ar lăsa să-i fiu, să-i miros ,,floarea albastră ” de la reverul poeziei, să-i curăţ pana cu care a scris ,, Dulce Românie” , iar el, mergând cu paşi agale, să-mi arate aleea plopilor fără soţ, adică nepereche, întocmai ca şi el. Şi încă ceva, să-mi permită să-i fiu cal la trăsura care-l duce la Viena, iar la întoarcere să-mi povestească despre boemia sa, despre iubirile sale şi – înainte de a ajunge la destinaţie – despre Schopennhauer.

♦♦♦După care, odihnindu-se preţ de o poezie, să continuie să scrie cu aceeaşi vervă şi sarcasm despre relele şi răii vremii, chit că duşmanii săi vor încerca să-l omoare încă odată. Mereu pe 15 Iunie. Zadarnic.

♦♦♦Nu fiţi trişti, Eminescu s-a născut ca o dimineaţă şi aşa va rămâne veşnic!

♦♦♦Pentru că acestei păsări nu o să-i ia nimeni zborul, iar pentru noi pana din aripa sa fermecată mai scrie încă.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Ele se formează din durere, acolo îşi au izvorul, ţâşnesc din vârful ascuţit al pumnalului numit mult prea duios tristeţe şi de acolo, din centrul inimii ajung în oceanul ochilor, căutând apoi descătuşarea numită nemeritat de simplu plâns. Şi odată deschis robinetul oceanului ne inundă periodic faţa – curgând apoi o viaţă întreagă, viaţa fiecăruia, fierbinţi, de parcă trag după ele tot focul inimii, iar pe cele pe care nu le vedem, pentru că se ascund în pernă, avem impresia că sunt scăldate în sânge, strecurate pe furiş prin pânza feţei de pernă, martoră tăcută, discretă a disperării noastre, niciodată a bucuriei. Pentru că cele de bucurie, rare şi scurte, se varsă stând în picioare ca să le simţi savoarea sărată când râzi.

♦♦♦Poate că durerea cea mai cruntă porneşte de la singurătate, culmea, chiar atunci când nu suntem neapărat singuri. Această boală doare tare. Atunci de ce lăsăm să fim bolnavi, însingurând-ne? Probabil, de fapt mai mult ca sigur, ne este teamă să urcăm, gândindu-ne că urmează coborârea, sau, mai trist, nici nu îndrăznim să urcăm, privind paralizați de frică treptele scării.

♦♦♦Când inima începe să plângă, aşezându-se moale pe visele noastre treze, în încercarea acestora de a căuta un drum nou, drept, fără nicio intersecţie, drept şi molcom, dorim ca acesta să nu se termine vreodată, să nu fie atins de colbul timpului mărginit şi astfel ea, inima, să nu mai verse lacrimi care să inunde gândul.

♦♦♦Obosit şi trist, gândul a plecat într-o îndrăzneaţă călătorie spre copilăria de la capătul drumului nepietruit vreodată, nemaiaşteptând dimineaţa ca să nu-l îmbie la lenevie şi să-i păteze cumva secundele harnice, care se vor curate în înaintarea lor sacadată, mereu egală, spre minute. Mai sunt doar câteva clipe şi ajunge la destinaţie, dar odată ajuns nu mai găseşte decât locul pustiu unde se presupune că a vieţuit, năpădit acum de întrebări nerostite, rămase în spatele glasului de lângă tâmpla albită de atâta copilărie netrăită. Şi totuşi, abia intuind-o, o mângâia cu ochii minţii, doar-doar îl va recunoaşte şi îl va primi înapoi în ea.

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Ia-o mai lin Alin(-o!)! Mai uşor cu coborâtul viorii pe scări până în beciul culturii tale, acolo unde sălăşluiesc şerpii urii de la care te alimentezi cu venin şi-l scurgi cu bale cu tot în sfârcul lăpotos al peniţei tale de jurnalist de două copeici.

♦♦♦Cu mâinile murdare scoase din haznaua lui Mardare te-ai apucat de gâtul viorii lui Rieu şi atâta l-ai belit până cănd artistul ţi-a arătat curul, avant la lettre, fiindcă tu doar asta ai înţeles din acest spectacol pe care zeci de mii de iubitori ai muzicii l-au apreciat aşa cum se cuvine. Sigur, diferit de concertele de gen care nu se ţin în aer liber şi care au într-adevăr o anumită ţinută şi sobrietate artistică, impuse tocmai de condiţiile sălilor de spectacol.

♦♦♦Nu este obligatoriu dacă eşti cult să înţelegi muzica ( numită ) cultă. Este adevărat că plaja sensibilităţii, sau mai bine zis a interpretării personale a sensibilităţii, este mai întinsă la cei cu o formaţie educaţională mai ridicată cu liftul gândirii decât a altora. Tocmai de aceea, presupunând că faci parte dintre ei, m-aş fi aşteptat să manifeşti măcar o brumă de toleranţă specifică unei asemenea categorii de melomani şi să nu-i băşcălizezi în maniera maneliştilor, numindu-i umilitor o mare de snobi.

♦♦♦Parcă te şi văd mergând cu mâinile în şold, şolduindu-te, spre locul faptei, purtând pe umăr o omidă împăiată, care zâmbeşte din când în când la glumele citite din ce scriu alţii, mai precis la fiecare doi paşi în doi înainte ( ai tăi ) şi apoi înapoi (ai ei ) pentru păstrarea echilibrului dintre tine, viitoare cariatidă şi fosta vieţuitoare, vie era să zic.

♦♦♦Şi ca să vorbesc – în scris – pe limba şi pe înţelesul tău, fie şi doar prin acest vomitător articol, ai rămas cu curul gol, chiar dacă ar putea fi plin, aş putea zice, dar nu zic.

♦♦♦Te salută cu dosul, un admirator,

NESUFERITUL DIN COTROCENI

                         S G. E

 

       NESUFERITUL DIN COTROCENI

♦♦♦Pentru că nu sunt stăpân pe mine mi s-a întipărit pe faţă o fizionomie tipică de slugă, până şi corpul a început să se aplece corespunzător, luând forma cobiliţei olteneşti. Aşa că sunt în căutarea unui stăpân şi pentru asta sunt gata să fac orice, îl caut peste tot, până şi-n buzunar. La el…
♦♦♦Aţi putea spune că sunt nestăpânit şi chiar aveţi dreptate, pentru că prea sunt de nestăvilit în căutarea unuia. Dar nu oricare, ci oricine, fiindcă nu este acelaşi lucru. Oricine este un nume foarte cunoscut, cu multă prestanţă şi – cel mai important – are grijă de slugi, le face toate poftele, asta în cazul obraznic în care îşi pot permite să aibă. Ei, aşa ceva caut eu, dar îl vreau gratis şi în plus să nu aibă vreun minus, să nu fie gras de exemplu, ca să poată ţine pasul în doi, dar să nu se ţină după mine toată ziua bună ziua, vă salut; să nu meargă legănat ca să nu adoarmă în mers şi să aibă coşmaruri cu mine, să nu fie respectuos ca să nu mă obişnuiesc cu binele făcut altora. Pentru că mie îmi place să lucrez suspendat de podul lui Oprescu, respectiv trei-patru zile suspendate pe săptămână, dar din ea, din săptămână şi dacă se poate – şi o să se poată, că m-am interesat – să fie la sfârşitul ei ca să pot – şi o să pot, că sunt slugarnic – face punte peste week-end, ca să nu-l ating cu vreo treabă.
♦♦♦Am un respect deosebit pentru orice înseamnă vreun semn, fie şi din naştere, cu atât mai mult dacă este al şefului. Şi pentru asta o să-mi scot la suprafaţă inconştientul ca să-l pun la treabă, dar nu ca ,,lipsă” de conştient, ci ca realitate pozitivă, fiind de fapt regiunea obscură a vieţii mele sufleteşti, pe care vreau să o arăt tuturor. Este vorba de ,, lipsă” desigur, care este o dulce, o gingaşă, că de-aia e de genul feminin.
♦♦♦Cât despre ce ştiu să fac, apăi e floare la ureche. Ştiu să fac orice pentru oricine, pot începe orice lucru la timp, dar nu termin niciunul de teamă să nu-l greşesc şi să mă simt aşa cum sunt.
♦♦♦Având această calitate cu totul ieşită din comun – şi intrată unde o vedea ea cu ochii – întreb fără să aştept neapărat un răspuns: Ştiţi pe cineva la fel de ciudat ca mine dispus să-mi fie stăpân? Dar să-şi fie şi slugă în perioadele în care eu mă mai plictisesc?
♦♦♦Ce părere ai ţară de stăpâni?
♦♦♦Aştept totuşi – în poziţia care îmi face plăcere să nu o repet – să fiu contactat, nefizic însă, fiindcă mă gâdil şi o să râd până o să-mi treacă. Dorul de muncă.