Contraste

 

Când simte iubirea că vine, femeia se scrie pe sine

Cu gingaşe semne, uşor înclinate, italice, litere fine,

Ea reprezintă atunci pură delicateţe, eu semne aldine,

Groase, bolovănoase, doar asta însemn, asta ştiu bine.

Ea se oferă, eu doar solicit, consider că mi se cuvine.

 

Cu mers de felină păşeşte, iar părul pădure se vrea,

Unduitoare, liană se-ncinge pe mine în loc de curea,

Duioasă felină se-agaţă de mine c-o blândă privire,

Deoparte, cât mai departe, la urmă, se lasă pe sine

Şi-acolo în vârf, pe culmile-nalte, mă urcă pe mine.

 

Eu sunt ca oceanul în prag de furtună, ea tainic sărut,

Când vine aproape de mine în ochii-i ca mura m-arunc,

Ea-nseamnă enorm pentru oameni, eu cruntă ruşine,

Eu caut nimicuri în lucruri, ea doar fapte măreţe reţine,

Eu sunt temător şi nesigur, ea-ntregul control îl deţine.

 

Ea gândul îmi prinde din zbor, îl poartă cu ea în văzduh,

Desigur ea are trecere-n lume, eu simplă  soartă de cuc,

Eu stric tot ce se poate atinge, ea ştie s-aleagă ce-i bine,

Eu sunt elefantul greoi, ea umblă cu gesturi fine, feline,

Eu negura nopţii totale îmbrac, ea zi luminoasă devine.

 

SILVAN   G.   ESCU

Jumătăţile drumului

 

 

 

Nebunul din capătul străzii normale,

(Am putea gândi: halal normal !)

Se poartă, hai să spunem, în mod firesc.

Însă, doar până la jumătatea drumului,

Acolo redevine normal, adică nebun.

Dinspre partea  cealaltă, de la capătul străzii,

Se priveşte pe sine cu o înţelegere tăcută.

 

Strada, singură, fără surori, îngustă, tristă,

(Este normal astfel, fiindcă aşa s-a născut,)

Nu se arată deloc mirată şi nici contrariată,

I se pare normal şi drept dovadă, însoţindu-l,

Îi urează, privindu-l cu simpatie: drum bun!

 

În celălalt capăt îl așteaptă, privindu-l altfel,

Ușor bizar, dacă nu cumva  chiar anormal,

Partea  care se autointitulează  nefirescul.

În acest fel se arată, privind din depărtare,

Depărtare care totuși este atât de aproape.

 

Strada, aceea singură de care vă vorbeam,

În întregul său, ca semn al sensului unic,

Îl îmbrățișează cu ambele trotuare,  surâzând,

Entuziasmată de plăcerea de a-i fi unic ghid.

Plăcere care pare firească în anormalitatea ei.

 

SILVAN   G.   ESCU

Orice-ar fi, este!

Unei frumoase zăpăcite

 

Din degetele fine i se scurg culori,

Drăcesc pictează gemene surori,

În podu-nalt al palmei ţine cheia,

Cu ea aşterne-n coală gândul şi ideea.

 

Greceşte stă în casa-i ca o insulă,

Iar mâna stângă-n moale pensulă

Ea tare îşi transformă când pictează

Dulci Rubensiene ce amar oftează.

 

Imaginează veseli porci cum zboară,

Privind spre omenire aşa-ntr-o doară,

Apoi se prind în horă numai de copite

Şi-aruncă în văzduh grohăituri şoptite.

 

Din ochii luminoşi îi curg râuri de stele,

Ce mai apoi le-aşează tainic pe pământ,

Oricât de mult aş căuta, precis nu sunt

Ca ea în lume-aşa de multe Filomele!

 

SILVAN   G   ESCU

Părere

 

Am observat  aici aproape, de după colţul lumii

O-ntunecată siluetă alergând de gânduri speriată,

De parcă se ascundea să nu fie văzută de cineva,

Păream să fiu eu, aşa părea, ca prima impresie.

 

Înfrigurat, am cutezat să dau mâna cu curajul

Şi, cu timiditate, am pornit în căutarea mea,

Înfruntând mirosul greu al timpului deja stricat,

Neştiind cine anume a stins lumina în Univers.

 

Brusc m-am pomenit strigat pe nume. Era frica,

Mă privea fix, cu faţa zbârcită, nedumerită,

Zicându-mi,  înfăşurată într-o mantie de curaj:

Băi fricosule, cum îndrăzneşti să mă părăseşti?

 

Dintr-odată, lumina a început să-şi  croiască drum,

Izbindu-se de întuneric cu un trosnet înfricoşător,

Alergau pe cer mii de săgeţi zig-zagate de fulgere,

Strălucind ca un ceresc bombardament de stele.

 

Prin mult prea scurta şi intermitenta lor iluminare,

Apropiindu-mă cu băgare de seamă, m-am zărit.

Şedeam pe loc ţintuit, purtam în piept insigna fricii,

În timp ce eu, umbră curajoasă, înaintam spre mine.

 

SILVAN   G   ESCU

Harnic

 

Fiindcă iubesc odihna,

Ce credeţi că am făcut?

Am ieşit din vacanţă

Şi am intrat în concediu.

 

În concediu de studii.

Ei bine, m-am apucat vârtos

Să studiez pauzele.

 

Aşa mi s-a părut firesc.

Atunci. Dar şi acum.

 

Dar şi aşa e destul de obositor,

Cel puţin până la pauza de masă.

 

Deşi nu vă cunosc, că mi-e lene,

Vă întreb cu glasul scăzut,

Să nu mă aud şi să mă trezesc:

Nu-i aşa, că şi voi simţiţi la fel?

 

SILVAN   G   ESCU

Cinism

 

Cine are atâta îndrăzneală,

Cine cutează cu atâta cinism

Să-mi ştranguleze gândurile?

 

De eşti tu vinovata aceea,

Te blestem cu inima strânsă,

Şi cu un nod gordian în gât,

Să ai doar un singur gând.

 

Şi acela să umble bezmetic,

Să strige deznădăjduit în pustiu,

Neluat în seamă de nimeni.

 

Să rătăcească-n lume stingher,

Alergând cu ochii ieşiţi din orbite

În căutarea gâfâindelor mele gânduri.

 

SILVAN   G   ESCU

Gunoier

 

Văzând murdăria din jurul meu

M-am apucat cu neştiută râvnă

Să mătur resturi de fraze, putrezite.

 

Strâng frunze de cuvinte uscate,

Şi bileţele de dragoste, mincinoase.

 

Mătur desene cu chipuri neterminate

Şi chipuri închipuite, niciodată desenate.

 

Mătur tot ce nu mai trebuie omenirii,

Aspir praful din plămânii oamenilor,

Şterg sudoarea încruntării pentru nimic.

 

Am şi o bucată de cârpă, cât pământul,

Cu care şterg praful de pe suflete chinuite.

 

Iar în final, ajuns la capătul străzii,

Al străzii acestei lumi pestilenţiale,
Lăsându-mă la urmă, mă mătur şi pe mine,

Devenit prin strădanii consecvent repetate

Un important şi nesuferit gunoi şef.

 

SILVAN   G   ESCU

Clanţă

                

Sunt clanţa tuturor uşilor,

A căror deschidere permit intrarea.

 

Deşi ea, omenirea, nu-şi dă seama

Că de cele mai multe ori

Este chiar intrarea spre afară.

 

Desigur, am făcut cocoaşă

De la atâta rezistenţă,

Pe care o opun apăsărilor.

 

Conform vechii apucături,

Aşa cum îmi este obiceiul,

Întreb:

 

Se află aici, în  mica sală a lumii,

Printre dumneavoastră vă rog,

Cineva, indiferent cine ar fi,

Care să-mi dea o mână de ajutor?

 

Să mă ajute să mă îndrept,

Să-mi netezesc încovoiala,

Să-mi întind zbârcitura pielii

Să nu mai fiu clanţă?

 

Aud?

 

SILVAN   G   ESCU

Ploaie anume

 

Spuneţi-mi voi, ce se întâmplă oare,

Sunt nori ce  plouă cu metafore rare?

 

Pe al meu chip  oval e scris stupoare,

Nedumerit privesc spre depărtata zare,

Firesc, îmi pun o cuvenită întrebare:

Cum Doamne, să alerg după fiecare?

 

Pe loc găsesc în mintea mea cărare,

Am să recurg la o ultimă-ncercare:

 

Am să-mi deschid fereastra capului

Să intre rând pe rând în sufrageria lui.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

 

 

 

Cioplire

 

Am fost oprit pe drumul înspre fiinţă

De-un ins ce-avea pe faţă semne de căinţă,

Avea-n dotare, la vedere, unelte de sculptor,

Mi-a propus cu neruşinată necuviinţă

Că vrea să mă cioplească pe ici pe colo, uşor.

 

Promite să fie atent, să nu mă rănească,

Cioplirea o să-mi fie chiar mângâietoare.

Nu ştiu, dar el mă vede piatră pitorească,

O nemaivăzută verde marmură pieritoare,

Una mai rece chiar decât polii, deci firească.

 

Auzindu-l, doar o-ntrebare necioplită-i pun:

Ascultă semi-sculptore! Măi artistule nebun!

Nu mă confunzi cumva cu o pană de lăstun?

 

SILVAN   G   ESCU