Prin cenuşa Imperiului

♦♦♦Am scormonit prin cenușa Imperiului și n-am găsit decât niște relicve ce păreau că mişcă. M-am cutremurat și am rămas așa; parcă și acum mă mai bâțâi un pic. Mă întreb, dând din cap a neînțelegere, cum oare dintr-un popor atât de glorios nu a mai rămas decât o mândrie prost înțeleasă și o aroganță specifică. Îi ridic capul acestui neam ( prost, era să zic, dar mă abțin ), care parcă și lui a început să-i tremure a buimăceală și îl privesc direct în ochi. Îi pleacă rușinat, mă prinde de mână și mi-o sărută, sărându-mi mâna cu lacrimile lui vinovate. Când și-i ridică îi zăresc pe chip un rânjet superior, semn că m-am înșelat. De fapt așa aș fi vrut eu să se întâmple.Nu că aș fi avut neapărat nevoie de un asemenea gest, dar totuși fair play-ul care ar trebui să-l caracterizeze – că de-aia l-au inventat – ar fi putut să-l împingă să o facă. Așa că am rămas fiecare – și eu și el, popor cu prea multe prejudecăţi, conservator, cum își zic ei – privind unul la altul ca proștii. Fiindcă degeaba au trecut atâtea veacuri peste noi, dacă tot așa am rămas.

♦♦♦Sincer, nu m-aș fi așteptat ca britanicii să aibă o cultură politică atât de precară, ascunsă parcă sub genunchiul broaștei, motiv pentru care – refuzând să-mi dau o palmă peste gură – mă obrăznicesc să spun că – mai nou – ei nu mai cunosc decât cultura orzului și a hameiului. Pentru că altfel cum naiba ar putea explica mahmureala opțiunii lor de neînțeles nici măcar pentru ei.

♦♦♦De pe urma acestui război fără arme sunt totuși foarte multe victime. Și – ca un trist paradox – nimeni, dar absolut nimeni din cei implicați nu a avut ceva de câștigat. Ca într-un război al capetelor țuguiate avem toți de pierdut: bani, respect, prietenie, toleranță și – cel mai important – timp.

♦♦♦Pentru eroarea de a lăsa copiilor noștri o moștenire încărcată de ură, suspiciune și neîncredere toți purtăm o vină, nimeni nu stă acum să o măsoare.

♦♦♦Iar pentru asta – în „ curândul apropiat ” – nu știu cum o să ne ridicăm capul din pământ înainte de a intra în el. La început de rușine.

SILVAN G. ESCU

MIROS FETID DE PREA MULT BREXIT

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Să sperăm ca măcar acum când a sunat Big Ben-ul trezirii Europei din moliciunea și viteza de melc a minților care-i conduc destinele și intestinele se va găsi cel puțin un lider tare-n partea moale capabil s-o scuture zdravăn ca să depășească, fără sincope și lacrimi de prietenie trădată, momentul trist, oricum neplăcut. Să-i diminueze eventualele consecințe nefaste și să arate întregii lumi, dar în primul rând poporului european că perfizii s-au grăbit când i-au considerat pe locuitorii bătrânului și ruginitului continent cetățeni de mâna a doua. Iar pe ei supraoameni, popor superior, doar pentru că Dumnezeu le-a dat șansa să fie bogati, lăsându-i, nu se știe din ce rațiuni, să șterpelească tot ce era valoros din țările colonizate, iar acum îi buzunăresc în mod oficial pe cetățenii acelor țări, care vin să viziteze muzeele care adăpostesc lucrări de artă realizate tocmai de străbunii lor. Ce trist amuzant paradox! Dar oare cine le va mai spăla izmenele, când mirosul turului de cap al pantalonilor le va întoarce nasul spre spatele puturos?
♦♦♦Tânjim după lideri valoroși și responsabili, dar și cu un nivel ridicat al demnității, astfel încât să se considere umiliți de această atitudine a privirii de sus a brexitiștilor, să fie capabili să-i motiveze pe europeni în a da o lecție, de valoare morală cel puțin, mofturoșilor de dincolo de Mânecă. În așa fel ca fiecare țară membră UE să solicite viză pentru turiștii britanici, iar pentru cei din Țara Galilor – se pare cei mai înverșunați împotriva europenilor – indiferent de natura deplasării.
♦♦♦Deja s-a instalat o răceală, niște ferestre înrămate suplimentar cu un brâu pudrat cu omăt înviforat, având geamurile aburite de frica frigului care va urma, ferestre care se chinuie să separe atmosfera călduță a odăii Europei de vârcolacul viscolului pornit din senin, dar de pe un cer demult noros.
♦♦♦Iar dacă într-un viitor, oricare ar fi acela, Marea Britanie își va reconsidera poziția și va dori revenirea în Europa, atunci să se organizeze referendum în fiecare țară membră, care să se desfășoare în fiecare an în altă țară, adică să dureze cel puțin 27 de ani, dacă tot trebuie să respectăm regulile.
♦♦♦În ceea ce ne privește pe noi românii – biet popor deja vinovat de propriul destin – este clar că suntem debusolați, noi care am intrat pe sub ușă în Marea Britanie, iar acum, când credeam că ne-am netezit cămășile boțite de atâta târâș pe coate și pe gununchi, vedem că suntem aruncați pe fereastră cu coșul de gunoi cu tot, cel în care stăm ascunși de teama fiorosului balaur Brexit.
♦♦♦Vae victis!
♦♦♦Iar noi suntem permanent.

DIMINEAŢĂ CU IZ PERFID

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Ziua a început sufocant. Şi colac peste ,,pupăza din tei” am transpirat suplimentar la aflarea unei veşti, unii zic neaşteptate, dar previzibile ( sic! ). Aproape că mi-a căzut părul din nas când am auzit la radio ce n-aş fi vrut să aud, cel puţin azi, pentru că îmi pusesem ,,marile speranţe” în ziua de ieri. Şi o să vedeţi mai târziu din ce cauză.
♦♦♦Am simţit imediat o grea povară, şi am ieşit pe uşă – care până şi ea s-a lăsat cu greu deschisă ( vedeţi bine, numai greutăţi !), am ieşit aşadar purtând ceva în spate, era vorba de o nouă cocoaşă. Cea dată de îngrijorarea pricinuită de locuitorii perfidului Albion care – sprijiniţi decisiv de electoratul din regiunea antieuropeană ( nici măcar ei, locuitorii din acel nord al Angliei nu ştiu de ce! ) Bermingham şi de lăptarii din Ţara Galilor de altădată – au votat intrarea în Brexit, dacă permiteţi vă rog. Aflat în staţia, parcă terminus-ul ideii de transport în comun, din faţa din spate a blocului în care locuiesc am zărit abia târându-se troleibuzul 70, care parcă mergea pe picioarele dinapoi, cu botul lăsat a supărare, cu faţa şi ea lăsată, cu două pungi de cartele vechi perforate sub ochi, ce mai, pur şi simplu cătrănit de această întorsătură ca la Ploieşti. Nici nu ştiam dacă să urc sau nu, dar trebuia să merg spre Nicăierul vieţii mele nebritanice, aşa că am hotărât să intru în burta sa caldă, a troleibuzului, în care era o atmosferă ca o sferă, una fierbinte şi aproape irespirabilă. Absolut toţi călătorii se uitau în acelaşi timp, pe aceeaşi fereastră, privind până hăt, peste Canulul Mânecii, convinşi că am băgat-o cu toţi pe mânecă, parcă întrebându-se cum naiba o mai scoatem.
♦♦♦Mi-aş fi dorit să le întorc capetele cu cheia ( franceză, dar nici în ea nu am prea mare încredere ) spre preocupările lor de toate zilele, să le îndepărtez grijile, ( dar cum să fac să o alung pe a mea ? ), să le spun că britanicii – cei mai mulţi – sunt la fel ca cei mai mulţi dintre noi, adică nu înţeleg prea mult, pentru că li se explică prea puţin, livrându-li-se doar sloganuri aţâţătoare.
♦♦♦Spuneam la un moment dat despre ziua de ieri şi iată că i-a sosit rândul. Mă întreb de unde atâta coincidenţă între depunerea jurământului de către noua primăriţă a Bucureştiului şi proasta inspiraţie a populaţiei britanice, căreia i s-a propus un referendum şi ea – cu mintea îmbâcsită de neştiinţă, crezând că este încă în perioada de glorie a Imperiului – a acţionat ca atare.
♦♦♦Ciotul de ţară, desprins de continent – geografic – a hotărât cu majoritatea voturilor bieţilor băutori de bere, ieşirea, sau cum ziceam mai sus, intrarea în Brexit.
♦♦♦Dar când se vor trezi cum le va fi?