Lună: iulie 2016

♦♦♦În ziua de vineri, când toată lumea se gândeşte la cea de sâmbătă, şeful meu, care altfel este un om corect, cu frică de Dumnezeu, m-a exploatat nemilos toată ziua şi ca urmare nu am putut să vă scriu încă o scrisoare, evident în timpul programului, conform obiceiului, obicei pentru care am un foarte mare respect. Şi am intenţionat s-o intitulez ,,Scrisoarea a – III- a „, numai că mi s-a spus că a mai scris-o cineva, cândva, unul mult mai trist şi mai suferind decât mine, deşi mi-e greu să cred.

♦♦♦Dezamăgit, am trântit delicat poarta instituției, după care m-am aplecat să iau o hotărâre, numai că din păcate era lipită de asfalt. Era lipită cu ciungam (sic!), gumă mestecată împreună cu nesimțirea bine ascunsă în saliva mestecătorului scuipăcios. Văzând că nici aplecarea nu-mi prea priește, m-am îndreptat de spate, punându-mi fața în palmele rușinii, dată de neputința de a mă hotărî. Am pornit cu rușinea după mine, camuflată sub pielea groasă a obrajilor, mergând tacticos cu mâinile din față la spate, privind superior deasupra solului ( venit parcă să mă întâmpine, dacă ar fi fost om ).

♦♦♦ La un moment dat am auzit o voce iritată, spunându-mi pe ton ridicat : băi, boule, chiar nu te uiți pe unde mergi, nu vezi că m-ai călcat pe genunchi? Era o broască care ședea crăcănată chiar în mijlocul trotuarului; nu, nu vreau să spun că făcea trotuarul. Ședea crăcănată în mod nerușinat, cu câte un picior pe câte o movilă de gumă de mestecat scăpată delicat din gură, cu mare greutate însă, de două studente la medicină inumană, care urmează în paralele inegale și Fac. de Științele Nesimțirii, secția Prea Avansați. Normal, rușinea mi-a ieșit imediat în obraji, dar n-am mai apucat să scot o vorbă pentru că între timp boasca, sărindu-mă și privindu-mă cu o nemăsurată scârbă, a plecat ( cât mai departe de Italia ). Mai ales că suferea și de o boală specifică, avea apă la genunchi.

♦♦♦Eram așa de uluit și nervos de ceea ce mi se întâmplă că nici nu mi-am dat seama când am ajuns pe trecerea de pietoni și chiar când mă pregăteam să-mi spun ceva care să mă liniștească m-a călcat o mașină pe cuvinte, le-a schimbat direcția și le-a împrăștiat în amestecate litere. Ofer recompensă celui care mă poate ajuta să le recompun, măcar în gânduri, sau în caz fericit, în nespuse rânduri.

♦♦♦De ciudă că nu le mai pot rosti, m-am apucat ( ca un apucat ) de scris ca să nu le pierd urma.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Adică, pe înţelesul şi celor care înţeleg mai greu, deschisă la nasturii de la izmene era să zic, pardon, de la gât, ca să poată respira în voie puţin adevăr. Atât cât se poate lăsa el respirat -scuze moi, inspirat am vrut să zic- adevăr care să se strecoare deghizat pe lângă aer, dacă permiteţi.

♦♦♦Aceasta – nu vă spun care, ca să vă ţin suspendaţi de curiozitate – este urmarea urmării de ieri, urmărită de mine toată noaptea cu ochii închişi. Şi am să vă spun de ce, nu că aş vrea, dar sunt nevoit. Oameni buni – de nimic era să zic, păcatele mele! – după ce că m-am culcat târziu, culmea, am visat devreme şi ăsta e motivul pentru care aveam ochii închişi. Dar ce e mai trist este că am murit în somn şi când m-am trezit eram, adică nu eram… Ce mult m-am bucurat că nu sunt, pardon, că sunt… O, Doamne, sunt aşa de emoţionat că nu sunt, de fapt că sunt… şi-ţi mulţumesc pentru asta.

♦♦♦Acum, că iată sunt, am să vă spun tot ce nu vreau să ţin pentru mine. După cum poate – la modul impersonal desigur – s-a observat am făcut, de ieri şi până azi, o scurtă, dar binemeritată de voi, pauză de respiraţie. Nu de alta, dar ca să pot inspira şi să nu mă sufoc cu cuvintele care-mi stăteau în gât, foarte aproape de gură, gata să evadeze. Nu or fi ele chiar cele mai inspirate, însă cu ( acul de ) siguranţă sunt tare doritoare să se elibereze de stres, adică de gestul pusului mâinii la gură. Asta e culmea ,, tupeului obraznic” la mine, auzi, eu, care nu pun mâna la gură nici atunci când casc, de parcă aş prefera cu tot dinadinsul să rămân aşa.

♦♦♦M-am gândit să fac pe interesantul şi să pun mâna la gură tuturor oamenilor, începând cu cei care tac asurzitor, ca să nu-mi spargă pâlnia urechilor. Asta aşa, ca să mă obişnuiesc, să-mi intru în mână cum se zice.

♦♦♦Şi tot ca să mă bag în seamă, ca musca-n fundul calului, mi-am propus să mă prefac că sunt şmecher ca să pot să vă anunţ că sunt prea ocupat cu nimicurile vieţii mele ca să fiu preocupat de ale altora. Însă preocuparea mi-a luat mâna şi i-a pus în braţe pixul cu care tocmai scriu, aşa că aş putea spune că am cam fost siluit, conform teoriei neavutului încotro.

♦♦♦De fapt, ca să fiu rece de atâta sinceritate, aş fi vrut să vă spun că sunt vecin cu depărtarea, dar mi-a fost teamă că o să mă întrebaţi de ce sunt aşa departe. M-aş fi gândit atunci că vi s-a făcut dor de mine şi de pixul meu şi aş fi scăpat o lacrimă în formă de inimă, având însă capul în jos. Lacrima.                            

♦♦♦De fapt sunt departe de mine ca normalitate; aşa-i că v-aţi prins?

SILVAN  G.  ESCU