Lună: august 2016

♦♦♦Umbra mă ceartă că-i fac umbră şi din cauza mea nu poate fi văzută de soare și să aibă parte de lumină. M-am gând că poate are dreptate, dar nu ştiu ce să fac cu mine, unde să mă aşez. Aşa că ochii îmi plouă săgeţi de păreri de rău înmuiate în lacrimi atât de fierbinţi de parcă au curs din centrul soarelui. Și totuşi nici măcar el, Măreţul Soare, nu poate lumina acea umbră. Iată-mă aşadar în postura nefericită de a fi umbra umbrei mele, un încurcă umbre, ce mai.

♦♦♦Numai minciuna mea nu are umbră căci am născut-o deja întunecată, chiar dacă se străduie să se lepede de blestemul de a ocoli adevărul cu vorbe înşelătoare.

♦♦♦În timp ce-mi privesc umbra văd cum cerul coboară, se apropie vertiginos de pământ. Oare ne va strivi, sau ne va strânge la piept, primindu-ne generos în braţele sale infinite? Mai de grabă această din urmă imagine și atunci iubito, ce frumoasă vei fi având luna pe umeri! Dar cum să-ţi ating umbra fără s-o murdăresc ?

♦♦♦Grijile umbrei devin ele însele umbre și totuși înainte de a junge la mine parcă încearcă să se destrăme la adăpostul văzduhului. Dar, de fapt nu se destramă, se aşează temeinic – deloc întâmplător – pe ridurile săpate pe frunte de dansul focului iscat de pietrele incandescente ale zidului care desparte lumile.

♦♦♦Dar, oameni buni nu vă întristaţi ! Poate că zidul nu o fi chiar atât de înalt şi poate cu forța avântului nostru, dar și cu ajutorul unei prăjini crescută din aripa unui înger vom reuşi să-l escaladăm. Şi atunci vom uni lumile într-un singur cuvânt. Însă umbre o să avem mereu, umbre care să ne amintească întunericul din noi, iar eu cu atât mai mult.

♦♦♦Sunt tot mai trist fiindcă nici în vitrină nu pot fi pus, pentru că îmi atârnă umbra pieilor pe marginea plină de lacrimi a ramelor de ochelari.

♦♦♦Așa că nu-mi rămâne decât să mă încui înapoi în umbra visului şi să mă prefac că dorm cu capul aşezat pe perna tristă, de nicio altă faţă mângîiată, aceea a renunţării şi uitării.

♦♦♦Iar în visul niciodată visat, dar care-şi aşteaptă cuminte rândul, am să colind cu căciula în mână pe la casele boiereşti. Iar în una din ele, în sufrageria luminată de umbre neinhibate, destinse, unele în mod curios luminoase, neumbrite de nimeni, să văd totuşi o umbră care are forma unui semn de întrebare.

♦♦♦Sunt eu, prea bătrîn ca să mai am vreo altă formă.

♦♦♦Întind mâna şi prind pocalul aşezat la capul patului de prietenii lui Socrate, confundându-mă cu umbra acestui guraliv, care, doar din orgoliul de a purta acest nume a acceptat să dea peste cap licoarea otrăvită, privindu-i în ochi pe aducători.

♦♦♦Oare să fi fost eu cucuta? Posibil, fiindcă pocalul era gol.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Simţeam această nevoie în timp ce mă aflam în căutarea orizontului nevăzut, care în mod sigur, în înţelepciunea sa ancestrală scrutează depărtarea care se sprijină pe nemărginirea zărilor.

♦♦♦Am oscilat între iluzia unei culmi niciodată urcată şi certitudinea unui pas făcut de prea multe ori. Şi am ales să mă iluzionez, frământându-mi trupul de lut cu mâinile în formă de aripi de îngeri, muiate din când în când în lacrima şi ea în formă de inimă plânsă.

♦♦♦Şi uite aşa am rămas agăţat de iluzii, care alunecau laolaltă cu certitudinile, dar şi cu inerentele îndoieli în aceeaşi direcţie, spre ceva ce simţim cu toţii, spre ceea ce se chemă datină.

♦♦♦Drumul colbuit de atâta nemers pe el are mai nou trotuare de apă dulce, dar şi sărată din loc în loc, adunată de la lacrimile broaştelor. Iar eu – vrând să experimentez – merg cu tălpile goale pe deasupra apei, pe partea stângă a trotuarului din dreapta, ca să le fac în ciudă broaştelor, care altfel înoată regulamentar. Dar şi pentru că mă oboseşte la culme culoarea, prea verde pentru ochii mei, motiv pentru care merg călcând cât pot eu de apăsat pe spinările lor.

♦♦♦Să fi fost un simplu vis? Şi dacă da, povestea acelui vis mi s-a cuibărit la sân, ciugulindu-mi din inimă vorbe pe care le adaugă spuselor sale, născute încă înainte de a mă naşte eu însumi.

♦♦♦Este o poveste tristă, care tot încearcă să se cureţe de rugina adevărurilor incomplete, spuse pe jumătate şi mai ales de stăpânirea minciunilor spuse în numele său, care vrea să scape de apăsarea nopţii minţii îngrădită cu gratii din suliţe de gheaţă.

♦♦♦De prea multa apăsare a nopţii, ochiul a început să sîngereze peste culorile vremii, amestecîndu-le cu purpuriul seminţelor durerii, încolţite spontan lîngă icoana umilinţei. Eu avînd doar vina de a fi statuie vie pe care s-a experimentat umilinţa, eu singur având în mine prea multe străzi. Pe care s-o aleg, care este cea care mă va lua de mână şi-mi va arăta calea, care îmi va arăta drumul acela special care să nu aibă imprimat pe frunte coroana fricii.

♦♦♦Voi mai găsi în spatele porţilor închise în mine dimineţile pe care să le nasc, făcându-le cadou timpului şi pe care să le înfieze mama ziuă?

♦♦♦Numai zorile – împingând noaptea în trecutul adânc, subţiind-o treptat de întuneric, acele zori cu ochi migdalaţi, butucesc amintirile prezentului, care vor deveni – în mod inevitabil – trecut în viitor.

♦♦♦Între timp trupul lor, al zorilor, se strecoară aproape neobservat în povestea pe care tocmai încerc să v-o spun.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Frunza se uită rugătoare la anotimp, implorându-l să nu se grăbească şi s-o ruginească. Ar mai vrea să tragă de timp, să mai trăiască vreo câteva săptămâni măcar, că tare mult iubeşte verdele. Să fiu eu oare frunza aceea ?

♦♦♦Mă sprijin în toiagul durerii în care e ascunsă o amintire pe care numai eu o ştiu, stând dincolo şi dincoace de inimă, încadrând-o ca o strajă mereu trează, aflată permanent la post.

♦♦♦Cu acea amintire însoţesc mugurii pe care noaptea îi descântă cu cântece de leagăn şi alean şi astfel din chiar adâncul întunecimii ei noaptea se pregăteşte să-i dăruiască proaspeţi zorilor, pentru încoronarea dimineţilor cu rouă.

♦♦♦În cinstea trezirii lor la viaţă cinstesc un pahar de cidru şi stau la taifas cu statuile. Par vii, pe când eu, deşi sunt…

♦♦♦Înspăimântat că am rămas doar eu şi ele le, vorbesc cu blândeţe, ca să nu se sfarme sub greutatea cuvintelor. Trebuie să am mare grijă să nu rămân singur, aşa că le mângâi pletele de piatră, sperând ca inima să nu le fie la fel, rugându-mă ca mângâierea mea să le înapoieze cuvintele, care – nu se ştie cum – au părăsit matca vorbirii, ruşinate de infidelitatea propriilor silabe. Cuvinte, care fără să aibă vreo vină, hălăduiesc peste tot, rătăcind anapoda, care încotro, împinse de vreme dincolo de vama timpului.

♦♦♦De teamă mi-a fugit sângele din obraji și s-a refugiat dincolo de mine, rămânând suspendat în fața mea, privindu-mă cu milă, atunci mi s-a părut că am fost doar frământare de carne crescută din lut, oasele-mi fiind ramuri de brad, iar pielea maramă uitată pe o laviță în spatele unei lumânări veșnic aprinsă.

♦♦♦Ce preţ să le ofer pentru vise dacă le vor scoate la mezat? Fiindcă ale mele nu-mi ajung să împletesc o cunună întreagă pe care să mi-o aşez cu neprefăcută bucurie pe propriile gânduri.

♦♦♦Dar, dacă doar mă amăgesc şi totul este nimic…nimic ?

♦♦♦Poate şi eu sunt o frunză de piatră, iar patima mea nu este altceva decât o preaînălţare suferindă şi are nevoie de oblojire pentru a reveni la o formă ceva mai simţitoare, cea de patos doar.

♦♦♦Cu ce altă frunză să-mi acopăr ridurile săpate de nesfârşitele tăceri ale gândului, aflat la baza zămislirii unei rugăciuni nerostită încă.

♦♦♦Din toate anotimpurile care m-au trecut m-am ales doar cu vântul, care umflă aripile păsărilor, ajutându-le să zboare spre mine… departe de de mine…

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Nu-mi mai amintesc cum, dar am pornit de nicăieri în căutarea unei lumi, oricare o fi aceea şi tare m-am bucurat când am zărit de departe un indicator spre cel mai apropiat oraş, dealtfel singurul. După câteva ore de mers – cu dese opriri pentru întremare şi pentru tot felul de întrebări pe care mi le puneam mie însumi, în timp ce oboseala mă împresura din toate părţile – m-am apropiat destul de mult încât să-mi dau seama că era un oraş mic. Şi cu toate astea mă şi vedeam întâmpinat la intrare cu cheia de aur a orașului – agățată cu un fir de mătase de o rază de soare. Oraș peste care voi descărca tolba de povești despre celălalt tărâm. Eu, nebunul din capătul nesfârșit al străzii, uitat de îngeri la margine de zări.

♦♦♦Curând aveam să rămân uluit, fiindcă aveam să descopăr ceva la care nu m-am gândit niciodată, mă rog, în acea împrejurare. M-am apropiat încrezător, dar crispat şi uşor- uşor am ajuns în oraşul care avea o singură stradă, pe care se afla o singură casă şi – culmea – avea o singură cameră. Dar ce mi-a fost dat să văd mai departe este greu de povestit ; acea cameră avea o singură fereastră și aceea desenată doar și fără nicio uşă. Avea doar prag, pe care m-am aşezat pentru a-mi odihni şi aduna gândurile. Bun – şi la ce-mi folosea că puteam gândi, dacă acestea erau datele, ce hotărâre aş fi putut să iau din moment ce în acel loc mi-am pus toată speranţa. Am privit jur-împrejur încercând să aflu unde este grădina. Însă grădina, întâlnindu-se cu ura, s-a ascuns timidă într-o floare, din care nu a mai rămas decât o singură sămânţă. Aceasta era întreaga grădină, o sămânță însingurată, aflată deja sub pământul pe jumătate ars, pe jumătate piatră sfărâmată, cumpănind dacă să mai iasă vreodată la suprafață.

♦♦♦Deznădăjduit, mi-am rezemat capul pe perna din var scorojit al peretelui veșnic îngălbenit, prăbușindu-mi-se în mod decisiv speranța, intrând cu totul în mine cu stinghereala pustiitului, de parcă n-aș fi fost eu, mirat că sunt înfășurat în singurătate, spunând povești vechi unor cuvinte noi.

♦♦♦Așteptând veșnicia zăpezilor când voi cânta colinde la fereastra niciodată deschisă a casei cu o singură cameră. După care voi rămâne fără absolut nimic în jurul meu, vorbind prin semne pustiului.

♦♦♦Lumea pe care o caut numai Dumnezeu mi-o poate scoate în cale, dezvelind-o de întunericul mai orb decât noaptea, luminându-i fruntea cu o părere de rază zămislită de datină. O lume necunoscută, dar primitoare de om nou, venit din altă lume, care să-și bucure ochii cu speranța pe care o mai păstrează încă în ascunzișurile secrete ale minții. Acel om sunt eu, deocamdată Nicăieri-ul.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Ni se întâmplă tuturor, uneori – foarte rar – în clipe de reverie, dar cel mai adesea când suntem triști, deznădăjduiți, apăsați de probleme grave, unele imposibil de depășit. Iar în acele momente simțim cum capul ni se golește parcă, devine un pepene fără miez, în care au rămas doar sâmburii, în timp ce gândurile devin difuze, refuzând să ia o direcție anume, una bine definită.

♦♦♦Este cum nu se poate mai trist, dar totodată și bizar să ții ochii deschiși și totuși să nu vezi nimic, de parcă tot ce este în fața ta și-a pierdut brusc forma, sau a fost acoperit cu invizibilitate. Mă întreb – și vă întreb și pe voi – cum este posibil să vedem Nimic?!

♦♦♦Eu unul, dacă aș putea să evit această mai mult decât nedorită stare, mi-aș dori să trăiesc în apă, dar nu la mare adâncime și în niciun caz pe fundul ei, în afară poate de fundul Marianelor. Și nu aș vrea să fiu orice, ci neapărat delfin, cu nasul fin desigur, pentru că oricum aș avea creierul cel puțin la fel de dezvoltat ca cel al oamenilor ; o parte, că cealaltă vai, mama lor! Privitor la acest punct de vedere nu știu câți dintre voi m-ar contrazice, fără să se facă de băcănie…

♦♦♦Și nicidecum n-aș vrea să distrez oamenii, ci din când în când aș ieși pe plajă, dar numai când am chef, ca să-i privesc pe turiști, pe ,, prăjiți ” direct în ochi, în timp ce ei se vor minuna de ce nu-i întreb nimic. Presupunând că ar merita să le vorbesc, în mod cert n-ar merita să afle ce gândesc despre ei. Atâta aș face doar, i-aș privi cu nemărginită milă, deloc cu superioritate, lăsându-i să-și pună singuri întrebări, la care oricum nu ar putea să răspundă, dar măcar să și le pună.

♦♦♦După care, lăsându-i cum i-am găsit, bronzați și cu mințile uitate în camerele de hotel, le-aș întoarce spatele ( al meu desigur ) – mângâindu-i îngăduitor cu coada încă umedă – și m-aș întoarce dezamăgit totuși în lumea mea, cea atât de liberă și de curată, nu doar pentru că este spălată de ape…

♦♦♦Și dacă totuși ar merita să le vorbesc, i-aș întreba de ce sunt atât de murdari. Nu neapărat pe dinafară.

♦♦♦Dacă s-ar întâmpla acest lucru, aș sta pe malul apei și i-aș privi cum se uită în gol.. Desigur, n-aș avea nicio satisfacție. Mila și golul din mine ar fi și mai mari și aș risca să nu mai încap înapoi în apă.

SILVAN  G.  ESCU