♦♦♦Frunza se uită rugătoare la anotimp, implorându-l să nu se grăbească şi s-o ruginească. Ar mai vrea să tragă de timp, să mai trăiască vreo câteva săptămâni măcar, că tare mult iubeşte verdele. Să fiu eu oare frunza aceea ?
♦♦♦Mă sprijin în toiagul durerii în care e ascunsă o amintire pe care numai eu o ştiu, stând dincolo şi dincoace de inimă, încadrând-o ca o strajă mereu trează, aflată permanent la post.
♦♦♦Cu acea amintire însoţesc mugurii pe care noaptea îi descântă cu cântece de leagăn şi alean şi astfel din chiar adâncul întunecimii ei noaptea se pregăteşte să-i dăruiască proaspeţi zorilor, pentru încoronarea dimineţilor cu rouă.
♦♦♦În cinstea trezirii lor la viaţă cinstesc un pahar de cidru şi stau la taifas cu statuile. Par vii, pe când eu, deşi sunt…
♦♦♦Înspăimântat că am rămas doar eu şi ele le, vorbesc cu blândeţe, ca să nu se sfarme sub greutatea cuvintelor. Trebuie să am mare grijă să nu rămân singur, aşa că le mângâi pletele de piatră, sperând ca inima să nu le fie la fel, rugându-mă ca mângâierea mea să le înapoieze cuvintele, care – nu se ştie cum – au părăsit matca vorbirii, ruşinate de infidelitatea propriilor silabe. Cuvinte, care fără să aibă vreo vină, hălăduiesc peste tot, rătăcind anapoda, care încotro, împinse de vreme dincolo de vama timpului.
♦♦♦De teamă mi-a fugit sângele din obraji și s-a refugiat dincolo de mine, rămânând suspendat în fața mea, privindu-mă cu milă, atunci mi s-a părut că am fost doar frământare de carne crescută din lut, oasele-mi fiind ramuri de brad, iar pielea maramă uitată pe o laviță în spatele unei lumânări veșnic aprinsă.
♦♦♦Ce preţ să le ofer pentru vise dacă le vor scoate la mezat? Fiindcă ale mele nu-mi ajung să împletesc o cunună întreagă pe care să mi-o aşez cu neprefăcută bucurie pe propriile gânduri.
♦♦♦Dar, dacă doar mă amăgesc şi totul este nimic…nimic ?
♦♦♦Poate şi eu sunt o frunză de piatră, iar patima mea nu este altceva decât o preaînălţare suferindă şi are nevoie de oblojire pentru a reveni la o formă ceva mai simţitoare, cea de patos doar.
♦♦♦Cu ce altă frunză să-mi acopăr ridurile săpate de nesfârşitele tăceri ale gândului, aflat la baza zămislirii unei rugăciuni nerostită încă.
♦♦♦Din toate anotimpurile care m-au trecut m-am ales doar cu vântul, care umflă aripile păsărilor, ajutându-le să zboare spre mine… departe de de mine…
SILVAN G. ESCU