Lună: august 2016

Partea a II- a – cea nu de sus.

♦♦♦La toată această atmosferă de circ preistoric, oferit gratis ca bonus pentru rânjet prostesc, cineva – deocamdată prefăcut timid, având tot timpul cu sine două cuburi de gheaţă oceanică – asista de pe margine la început doar privind, hăhăind căt îl ţinea flota şi cât îi permiteau serviciile de pe punte ( pun-te bine cu cine trebuie! ). Era piratul cu amândoi ochii pe jumătate acoperiţi, jumătatea de deasupra lor, Omul din Atlantida, cea de lângă Mamaia noastră, vai de mama ei.Privea amuzat, ca un animal politic modern, stând încă pe banca de rezerve de cadre pentru tablouri care nu vor fi pictate niciodată, având alături două pahare. Unul cu Whisky preistoric şi altul cu gheaţă polară istorică, dar la fel de veche, adusă chiar de el. Primul, whisky-l, provenea din rezerva de protocol de la Crescent, iar gheaţa fiind fin spartă de Urs (U) cu spărgătorul de nuci pe buci de la Antene. Dar nu doar sta, ci intra câte un pic în teren, unde a şi rămas două reprize prelungite, ca arbitru şi jucător în acelaşi timp, punându-şi pe braţul Chilia banderola de (Dan) căpitan ( de plai ). Aflându-se într-o permanentă dispută cu mulţi neanderthalieni, nastasieni, voiculescieni şi ulterior căcărieni şi pontanieni. Comandantul de ,,grotari” mai evoluaţi în involuţia lor chiar le aduna acestora ciomegele ca să facă ţepe din ele, în care să-i înfigă în primul rând pe înfigăreţi. Dar şi pe cei care aveau lopeţi pentru a avea cu ce să strângă banii şi furci ca să-i învârtă ca să nu se usuce. Banii. Din păcate pentru ţepe au rămas fără obiectul muncii, să zicem aşa, căzându-le vârfurile de ruşinea de a nu fi văzut niciun cur înfipt în vreuna dintre surate, chiar înainte de a putrezi. Ţepele. Această ruşine se întâmpla în vremea în care mergea – de parcă erau două cocote plecate la agăţat parlamentari grotieri – braţ la braţ cu Dom Profesor de dicţie preistorică, zis şi cursa de şoareci, sau Motanul Felix şi Otilia. Pînă în clipa în care, stând cu urechea lipită de uşa de la Griv(EI) co, lăsată special necapitonată, a aflat că mogulul de cimpanzei urmărea să-i taie moţul, a se citi şuviţa, care părea un steag pe catarg, lăsată să i se fluture în bătaia lui ( Sorin Ovidiu ) Vântu (lui ).

♦♦♦Motanul, urmaşul Râsului – animal actual – a ajuns între timp un fel (ul doi ) de Monte Cristo, conte de Monte Carlo, pardon, de Jilava, locuind pe gratis în taverna mohorâtă de la Rahova ca tânăr scriitor bătrân, privind mânios şi mârâios printre gratii şi stanoage spre exteriorul interiorului locativ.

♦♦♦În tot acest timp, dar şi înainte şi după, devoratorul de politicieni de doi bani de hârtie igienică s-a şters cu ei pe spate, că până acolo ajungea şi până acolo îi ajungea zâmbetul larg deschis la fermoar.

NESUFERITUL  DIN  COTROCENI

S g. E

Partea I – cea de sus.

♦♦♦În acele vremuri preistorice, dar tot istorice, cum ar zice un urangutan cu apucături de bucile obrajilor moderne – apucându-se de citit înainte să apară literele – profesorul de cimpanzei dresați să stea pe coadă, este vorba de Dl. Nistor să-i zicem așa, când abia dacă reușeau să se ridice din poziția pe vine, ei bine, acei oameni – să le zicem așa – nu vorbeau. Nu vorbeau între ei, unii cu alții adică, știindu-se că asta este o constantă a omenirii dintotdeauna, dar de fapt ei nu vorbeau deloc, nu încă, doar răgeau, așa cum o fac și astăzi unii dintre noi, de parcă am fi vechi… fiare.

♦♦♦Însă Omul de Neanderthal, pe numele său de dizident printre ai ,,foștilor” săi, I-escu să-i zicem, era singurul care grăia, mai bine spus scotea niște sunete ceva mai culte decât primele onomatopee. Celor cu auzul mai fin decât noi li s-a părut că au fost legate două scremete sub formă de cuvinte, ca un strigăt fioros de indignare, care suna aproximativ astfel: măi animalule! Cu semnul mirării cu tot, deși nu era cunoscut încă, decât poate ca semn pe fața celor care ședeau cu spatele în semn de protest, fiind nemulțumiți de faptul că nu prea fac fapte şi că sunt prea cuminți. Arătându-l în tot acest timp cu bâta minerului pe animalul de apă sărată, nepotul Mămăii, nescris, ci doar desenat deocamdată pe pereții peșterilor cu praf de muniție ideologică, provenit din coaja scoicii de uscat, ea însăși nevorbitoare pe vremea aceea.

♦♦♦Lângă OM, dar depărtat de el – zicea el – ședea ca pe cărbuni străbuni încinși – de câțiva inși – un posibil profesor, bărbatul politic al caprei, care, deși nu vorbea, avea încă de pe atunci certe abilități aritmetice incipiente, reușind să numere, deocamdată în gând, pietrele vulcanice, chiar dacă erau fierbinți. Așezându-le cu grijă părintească sub curul tăbăcit al românului care era frate bun cu nesimțirea, fiindcă pur și simplu nu simțea căldura, așa cum nu o simte nici astăzi, ca să nu se simtă la buzunar, de aceea pe acolo bate vântul neschimbării. Şi cam cu atât am rămas de la el, cu barba ţapului în primul rând, dar şi cu jumătăţi de coajă de nucă de cocos, Pe post de căşti de protecţie împotriva zgomotelor indecente ale maţelor goale ale străzii, coji lipite de ţeste cu unsoare de maimuţă, adică salivă pentru necunoscători, puse peste urechile blegite ale electoratului mereu luat pe la spate, adică prin surprindere, chipurile.

♦♦♦După care, văzând că sunt prea surprinse de avalanşă, cea a promisiunilor fără sfârşit, masele de animale – vii era să zic – viitori oameni – de paie era să zic, dar nu mai zic – ar mai fi stat încă patru ani cu frumoasele lor guriţe căscate a neînţelegere, sorbindu-i primului OM cele două cuvinte direct din gură, chiar înainte de a o deschide, aplaudând încontinuu ca să se încălzească în aşteptarea vremurilor şi mai reci care vor veni, cum ar fi de exemplu recent, sau acum.

NESUFERITUL  DIN  COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Nu-i aşa că-i aşa, că vicele este fin? Fin neşlefuit de naş. N-aşa? Deşi o să fie greu să vă daţi seama, este vorba chiar de Bogdan – fă-te că eşti vice – Olteanu, finul economic al naşului manechin la Adesgo, ajuns întâmplător șef al guvernului, rod al subordonatei destinului.

♦♦♦După ce i-a crescut puful dintre penele PNL – ului, Bogdan călare pe geamantan – ul plin cu dezmierdeli politice şi fine mângâieri pe ceafă, fu împins pe roţile dinapoi înainte, pe scările impunătoare ale BNR. În zborul său planat deasupra unui cuib de cuci năuci, ca la un semn (din naştere, uşoară!), semn făcut de la sol şi-a dat seama că este cazul – dativ – să aterizeze, fiind ajutat de o frumoasă paraşută politică. Desigur, una roşie la culoare, cea a numărului 1/2 – şi arătăm aici cu unul din deşte spre Florin Georgescu – aşa că a nimerit uşor direct în subsolul aurit al Băncii Naţionale. Naţionale, ca ţigările de pe vremuri, cele mai ieftine, adică invers decât salariul său de specialist în nimic.

♦♦♦Oameni buni, n-o să vă vină să credeţi, dar a căzut cu curu-i fin direct în fotoliul şi mai fin de vice-guvernator şi după cum vedeţi scriu nelegat, că asta se va petrece ulterior. Legarea. A aterizat în imediata apropiere a eternului prim vice, Florin Georgescu şi la o oarecare, dar nu oricare distanţă de şi mai eternul guru al BNR, preţiosul Mugur – de fluier – Isărescu, cel care se prea preface că ştie multe. Într-adevăr, ştie să-i pună la treabă pe ALDE cei care sunt ,,VICI”şi – încă şi mai bine – ştie să cultive viţa de vie, ascunzând printre butuci taxele fiscale, care-l cam agasează şi care i se par (sau arac) neconforme cu statutul său de ,,Crămar”.

♦♦♦Bogdan Olteanu a fost împins atât de sus nu fiindcă-i miroseau picioarele, ci pentru că are marele merit de a fi economist, specializat în finanţe la masa de pocher a lui Crin – Căcărău – Antonescu şi agăţat în cuierul lui Florin Georgescu să înveţe de la acesta şi o altă meserie, cea de umeraş. Şi – dacă o vrea Bunul Dumnezeu – să se dezveţe de păcătosul obicei de a fura până şi anafura. Vă puteţi imagina, mergând aproape de Gina, ce discuţii memorabile se porneau când se întâlneau Bogdan Olteanu şi piatra de temelie, pe numele său de consilier de palier Adrian Vasilescu! Cred că râdeau şi covoarele, scuturându-se singure, fără să mai fie nevoie să fie întinse pe bătător.

♦♦♦După ce a stat ani buni cu picioare desfăcute – pentru echilibrul leului de metal – unele bine înfipte pe culoarele BNR, îndesând în buzunarele fără fund (pardon!) orice, a dat cu mâna de ceva. Erau monezile aşezate de vulgul lui Mămălin (sic!) Voicu în şir indian, evident după imporatanţa lor valorică în epocă, care l-au făcut pe ,,finul nostru” să simtă că i se cam rup pantalonii-n cur. De greutate,  de prea mare greutate, fiindcă îşi burduşise buzunarele cu prea multe, încă din vremurile bune – bune de furat, la adăpostul umbrelei scrobite ţinută de naş cu ambele mâini din faţă în spatele finului ,,finanţist”. Timp în care amândoi încercau – la patru mâini –  să-i mângâie orgoliul de făcător de de toate, cel niciodată îndestulat al lui Sorin Ovidiu Vântu. Şi să-i transforme acestuia bastonul de invalid într-unul de mareşal, aşezat sub cal. Bastonul.

♦♦♦Acum, că bietul om(uşor) se află la mare ananghie nu putem să-i urăm decât să aibă ,, monezile” dintre picioarele – dinapoi, era să zic – cât mai uşoare şi mai puţin coclite.

SILVAN  G.  ESCU