( Repost ) – Alt om de Neanderthal

Partea a II- a – cea nu de sus.

♦♦♦La toată această atmosferă de circ preistoric, oferit gratis ca bonus pentru rânjet prostesc, cineva – deocamdată prefăcut timid, având tot timpul la îndemână două cuburi de gheaţă oceanică – asista de pe margine. La început doar privind, hăhăind căt îl ţinea flota şi cât îi permiteau serviciile de pe punte ( pun-te bine cu cine trebuie! ). Era piratul cu amândoi ochii pe jumătate acoperiţi, jumătatea de deasupra lor, Omul din Atlantida, cea de lângă Mamaia noastră, vai de mama ei.

♦♦♦Privea amuzat, ca un animal politic modern, stând încă pe banca de rezerve (de cadre pentru tablouri, care nu vor fi pictate niciodată ), având alături două pahare. Unul cu Whisky preistoric şi altul cu gheaţă polară istorică, dar la fel de veche, adusă chiar de el. Primul, whisky-ul, provenea din rezerva de protocol de la Crescent, iar gheaţa fiind fin spartă de Urs (U) cu spărgătorul de nuci pe buci de la Antene. Dar nu doar sta, ci intra câte un pic în teren, unde a şi rămas două reprize prelungite, ca arbitru şi jucător în acelaşi timp, punându-şi pe braţul Chilia banderola de (Dan) căpitan ( de plai ). Aflându-se într-o permanentă dispută cu mulţi neanderthalieni, nastasieni, voiculescieni şi ulterior căcărieni şi pontanieni.

♦♦♦ Comandantul de ,,grotari” ceva mai evoluaţi în involuţia lor, chiar le aduna acestora ciomegele ca să facă ţepe din ele, în care să-i înfigă în primul rând pe înfigăreţi. Dar şi pe proprietarii de lopeţi pe care le foloseau pentru a strânge banii şi furci ca să-i învârtă. Nu de altceva, dar ca să nu se usuce. Banii. Din păcate pentru ţepe au rămas fără obiectul muncii, să zicem aşa, muindu-li-se vârfurile de ruşinea de a nu fi văzut niciun cur înfipt în vreuna dintre surate, chiar înainte de a putrezi. Ţepele.

♦♦♦ Această ruşine se întâmpla în vremea în care mergea – de parcă erau două cocote plecate la agăţat parlamentari grotieri – braţ la braţ cu Dom Profesor de dicţie preistorică, zis şi cursa de şoareci, sau Motanul Felix şi Otilia. Pînă în clipa în care, stând cu urechea lipită de uşa de la Griv(EI) co, lăsată special necapitonată, a aflat că mogulul de cimpanzei urmărea ceva necurat.  Anume să-i taie moţul, a se citi şuviţa, care părea un steag pe catarg, lăsată să i se fluture în bătaia lui ( Sorin Ovidiu ) Vântu (lui ).

♦♦♦Motanul, urmaşul Râsului – animal actual – a ajuns între timp un fel (ul doi ) de Monte Cristo, conte de Monte Carlo, pardon, de Jilava, locuind pe gratis în taverna mohorâtă de la Rahova ca tânăr scriitor bătrân, privind mânios şi mârâios printre gratii şi stanoage spre exteriorul interiorului locativ.

♦♦♦În tot acest timp, dar şi înainte şi după, devoratorul de politicieni de doi bani de hârtie igienică s-a şters cu ei pe spate, că până acolo ajungea şi până acolo îi ajungea zâmbetul larg deschis la fermoar.

NEsufărITUL  diN   COTROCENI

S  g.  E

Ieri, azi, mîine

Ziua de azi va fi cu siguranţă mâine,

Fiindcă acea de ieri este chiar azi,

Adică e la fel, atunci cînd nu am pâine,

Sau veşnic stau culcat pe acele de brazi.

 

Zilele toate-mi trec în acest mod, anost,

Nici somn nu am şi n-am nicio plăcere,

Mă tot întreb de am în lumea asta rost,

Doar mă târăsc. De viaţă nu am vrere.

 

Cu ieri, cu azi, cu mâine oare ce voi face,

Ce am să pun la schimb în locul lor ?

Răspunsul este unul trist şi nu-mi dă pace,

Veţi spune scurt : nu-i vremea întrebărilor.

 

SILVAN  G.  ESCU

Ochii inimii

Ochii văd, inima cere,

E-o vorbă veche din bătrâni,

Să stau cu nasul între sâni,

Mărturisesc, e a mea vrere. 

 

Sunt nefireşti poftele mele?

Sunt slugă la acei stăpâni,

Stăpâne-am vrut să zic pesemne,

C-aşa le spun eu dânselor, mamele.

 

Să-mi treceţi cu vederea toanele,

Cum şi-n cenuşă sunt tăciuni,

Aşa cum seacă uneori izvoarele,

Sau cum printre mere-s stricăciuni.

 

Vă rog să îmi iertaţi excesele,

Că doar îs om, chiar de-s modern,

Să nu vă cramponaţi de dânsele,

Cu toţii ştim, la ele ne gândim etern.

 

Eu pentru oameni mai nimic nu-nsemn,

Deşi evit să-mi spăl în public rufele,

Vă spun acuma la-ncheiere numele,

Cu toate că eu ştiu : îl port nedemn.

 

SILVAN  G.  ESCU

( Repost ) – Omul de Neanderthal

♦♦♦Partea I – cea de sus.

♦♦♦În acele vremuri preistorice, dar tot istorice, cum ar zice un urangutan cu apucături de bucile obrajilor moderne – apucându-se de citit chiar înainte să apară literele – ei bine, acei oameni nu vorbeau. Ba chiar abia dacă reuşeau să să ridice pe vine, dresaţi să stea pe coadă de un anume profesor de cimpanzei. Urangutanul arfi putut fi Dl. Nistor – să-i zicem așa – iar cimpanzeii acei oameni – să le zicem așa – care nu vorbeau. Încă. Nu vorbeau între ei, unii cu alții adică, știindu-se că asta este o constantă a omenirii dintotdeauna. Dar de fapt ei nu vorbeau deloc, nu încă, doar răgeau, așa cum o fac și astăzi unii dintre noi, de parcă am fi vechi… fiare.

♦♦♦Însă Omul de Neanderthal, pe numele său de dizident printre ai ,,foștilor” săi, I-escu să-i zicem, era singurul care grăia, mai bine spus scotea niște sunete ceva mai culte decât primele onomatopee. Celor cu auzul mai fin decât noi li s-a părut că au fost legate două scremete sub formă de cuvinte, ca un strigăt fioros de indignare, care suna aproximativ astfel: măi animalule! Cu semnul mirării cu tot, deși nu era cunoscut încă. Decât poate ca semn pe fața celor care ședeau cu spatele în semn de protest, fiind nemulțumiți de faptul că nu prea fac fapte şi că sunt prea cuminți. Arătându-l în tot acest timp cu bâta minerului pe animalul de apă sărată, nepotul Mămăii. Nescris, ci doar desenat deocamdată pe pereții peșterilor cu o culoare ideologică, provenită din coaja scoicii vii, ea însăși nevorbitoare pe vremea aceea.

♦♦♦Lângă OM, dar depărtat de el – zicea el – ședea ca pe cărbuni străbuni încinși – de câțiva inși – un posibil profesor, bărbatul politic al caprei. Cel care, deși nu vorbea, avea încă de pe atunci certe abilități aritmetice incipiente, reușind să numere, deocamdată în gând, pietrele vulcanice, chiar dacă erau fierbinți. Așezându-le cu grijă părintească sub curul tăbăcit al românului, care era frate bun cu nesimțirea, fiindcă pur și simplu nu simțea căldura, așa cum nu o simte nici astăzi, ca să nu -l ardă la buzunar ; de aceea pe acolo bate vântul neschimbării. Şi cam cu atât am rămas de la el, cu barba ţapului în primul rând, dar şi cu jumătăţi de coajă de nucă de cocos. Pe post de căşti de protecţie împotriva zgomotelor indecente ale maţelor goale ale străzii, coji lipite de ţeste cu unsoare de maimuţă, adică salivă pentru necunoscători, puse peste urechile blegite ale electoratului mereu luat pe la spate, adică prin surprindere, chipurile.

♦♦♦După care, văzând că sunt prea surprinse de avalanşă – cea a promisiunilor fără sfârşit – masele de animale – vii era să zic – viitori oameni – de paie era să zic, dar nu mai zic – ar mai fi stat încă patru ani cu frumoasele lor guriţe căscate. A neînţelegere, sorbindu-i primului OM cele două cuvinte direct din gură, chiar înainte de a o deschide, aplaudând încontinuu ca să se încălzească în aşteptarea vremurilor şi mai reci care vor veni, cum ar fi de exemplu recent, sau acum.

nesuFERITul  diN   COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) / Popândău de noiembrie

Articol scris la vremea lui

PAROL!

♦♦♦Ar fi putut fi cel mult Ministrul Culturii, însă mai de grabă al culturii pe două rânduri în răsad deschis ( la pantaloni era să zic, pardon ), înghesuit chiar cu vrerea sa într-o bălegarniță. Sau, de ce nu, al mai multor culturi, aflate pe căi neștiute în seră descoperită – decapotabilă chiar, dacă ne constrîngem un pic imaginația cu cureaua. Evident una neîncălzită, deci răcită, de-i curgea nasul mai ceva ca alte Aleea jacta est! Ar fi putut să fie Ministrul Educației Culturii, însă s-a ajuns – pe jos – la un compromis și a fost propus și acceptat doar la una din ele, fiindcă amândouă sunt feminine. Dar, ce să vezi, zise orbul, că de auzit nici vorbă, zise surdul mutului – măi dragă oameni buni –buni de votat era să zic – într-o bună, dar rea zi, a fost… Cum, ce a fost ? A fost – în grabă, netam-nesam, pe nepusă masă, că nu permitea bugetul – a fost – ziceam – numit în importanta și – credem noi sperând – responsabila funcție de semi – prim ministru. Interimar adicătelea, e adevărat – a-nviat – însă la fel de adevărat este că nu a fost. Ce n-a fost? A, da, n-a fost uns cu mir nemțesc, că președintele – vorbind rar și gândind pe măsură așa, pentru păstrarea echilibrului tăcut – nu-l avea la el, ci la ea, care era … doar ea știa unde. Prin urmare a fost doar îngăduit așa și așa, dar mai mult așa, de voie de nevoie. Cu toate că el nu poate fi decât cel mult secund, dar – și în acest caz doar așa, un felul doi de secund – unul amestecat printre firele de nisip, nelipite între ele bineînțeles. Nisip care curge, evident cu el cu tot, dintr- o clepsidră secundară și intră în pântecul gros al alteia, care, la rândul ei, nu se vrea neapărat principală, ci mai de grabă una care să fie cel mult cumva nesecundară dacă se poate. În orice caz un secund care să semene un pic de tot măcar cu el, cu secundarul ceasului, dacă tot ne apropiem cu gândul de timp. Hai că-mi place cum am adus-o din condeiul pixului! Exact la timp!

♦♦♦Și culmea „tupeului obraznic” – al meu desigur – nu știu cum naiba s-a întâmplat și pe unde-am colindat, dar abia zilele și mai ales nopțile astea am aflat ce n-aș fi dorit să aud vreodată. Anume că – acest popândău era să zic – vine pe vine, de parcă s-ar duce, cumva pe șest, ducând degetul arătător acolo unde trebuie, adică perpendicular pe buze. Vine așadar, călărind mârțoaga Marei – Fefeleaga adică, cea politică – răsărind subit direct dintr-o nouă ( răsărădniţă, era să zic ) formațiune. Una neformatată încă, fiindcă n-are nici bază nici acid şi nici măcar vreun pic de rid, că de, e tânără. Recte din partidul numit dorință ca și tramvaiul, denumit aproape bășcălios – cu un cuvânt împrumutat de pe marginea de sus a șanțului – adică ALDE.

♦♦♦ALDE de-ai lui Tăriceanu, fost când Duriceanu, când Moliceanu, care mai nou se crede Înțelipceanu, cel care fu împins de floarea ornamentală Crin, culmea, cel niciodată înflorit, pe scări.

♦♦♦Dar nu în sus, ci pe ușa pe care scria cândva numele său, primind un şut cu şpiţul care l-a nimerit exact acolo unde trebuia, împins aşadar afară din Pe Ne Le cocoșului. Cocoșelul – vorba cântecului – jumulit ulterior la exterior de pontosul Ponta cu stânga, a fost de fapt dreaptaciul șef al partidului, adică veștejitul înainte de termen Crin. Ce ironie istorică contemporană, domnule profesor de ce ziceam mai înainte. Înainte, dar totuşi în era noastră, cea ruşinos de modernă.

♦♦♦Acest ALDE este un smoculeț de partid cu alură de ruptură, putem spune chiar de fractură. În cazul – acuzativ – de faţă a osului pubian – nu, nu vă prea rușinați – cauzată de greaua autonaștere. Dar – în același timp, ca să fim corecți, de parcă ar interesa pe cineva – având în vedere (a, care ne cam lasă ) și câteva mișcări de trupe. Şi mai ales de trupuri, destrupate de la alte partide, venite prin transfer în interesul deserviciului, cu care făcură înainte de clisură de-o strânsură. Și uite aşa şi-aşa – reuniți într-un snop politic – și-au scuturat aurul norocului moştenit de la adevăraţii oameni politici ante şi interbelici. Unde altfel decât pe treptele din fața pantofilor baschetbalistului, care între timp a renunțat la acest sport pentru a fi rezervă de pilot terestru, fiindcă are genunchii moi. Căci moi – en francias, s’yl vous plais – ( moa adică ) sunt viața toată! Play boy-ul de la Adesgo, Înțelipceanu, pe vremea când nu era ce crede că ar putea fi, fiindcă făcea ce i se spunea, ca toţi prezentatorii, face parte din cealaltă clepsidră. Însă una inversă, ca și caracterul deținătorului de nisip, nisip care curge de jos în sus, în mod evident împotriva timpului și a firii, că ne face să ne ieșim – fie și pe la intrare din fire.

♦♦♦Dl. – să-i zicem în glumă prim ministru – este o apariție, în cel mai bun caz hilară, ca și cum ar fi un elev bătrân cu fața tânără, cu perciunii lipiţi cu gumă de mestecat – rămas cu guma-n buzunar repetent ani la rând – ca Bulă de exemplu. Unul care a șterpelit catalogul din cancelarie (a guvernului adică) și se prezintă, aranjându-și tacticos nodul lipsă de la cravată, în fața adevăraților elevi, dându-se drept profesor strâmb. Acest obosit și speriat popândău de câmp, Câmpeanu pe numele său de om, se preface că face pe dracu-n patru și face pe dracu ghem, adică mai nimic. Și totuși am rămas cu ceva, cu o lună din viață lipsă. Îmi cer scuze, aici ar fi trebuit să fie de fapt un moment trist, însă m-a luat mâna pixului prin surprindere și n-am mai putut s-o oprescu.

♦♦♦Dar, cum orice lună are un număr finit de zile și luna noiembrie s-a sfârșit chiar înainte de finit, așa că infinitul popândău cu joben roșu ( la culoare era să zic! ) s-a întors din nou pe câmp. Așteptând vremuri mai bune și – de ce nu – mai lungi. Sau poate şi mai groase pentru zilele geroase, de ce nu?

♦♦♦Permiteți o întrebare ne-câmpenească? Oricum eu o pun: De ce îți bați joc de noiembrie, Doamne!

popÂNDĂUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) – Eminescu nu mai este ?

♦♦♦Aş fi vrut să scriu o poezie la moartea lui Eminescu. Atunci. Dar, cum s-a născut prea devreme, sau eu prea târziu, n-am apucat să-i respir versul în stare crudă, proaspătă și să expir recunoștință. Iar acum – la o distanță de timp atât de lungă – nu mai îndrăznesc decât să-mi furişez privirea în opera sa şi să-i sorb vorbele scrise cu geniu nepereche.

♦♦♦Cuvintele pe care îmi doresc să le spun despre el nu au legătură cu moartea. Pentru că după ce ni l-a luat – doar atât a putut face hâda – după aceea nu a mai avut nicio o putere asupra lui, ba din contră, acum este mai viu decât oricând. Fiindcă, de mai bine 125 de ani, în fiecare zi de 15 iunie el învie câte un pic. Iar ea, moartea moare de ciudă!

♦♦♦Da, Eminescu este! Mă întreb ce trebuie să facem ca să-i merităm trăirea. Ce, nu știați că el trăiește permanent? În primul rând trebuie să simțim nevoia să-l citim, să-l recitim, să-l recităm, să-l intonăm, să-l slăvim, să-l trăim. Şi să-l iubim, dacă ne permite. Îi ordon poporului român să ia aminte şi să execute zi de zi, clipă de clipă cele spuse mai înainte! Iar pe Eminescu îl implor să mai fie odată îngăduitor şi să ne permită să-l iubim.

♦♦♦Pentru că am mai scris despre el în alte împrejurări şi pentru că simt că nu va refuza, am să-mi permit chiar acum să-l strâng în braţe peste timp, cu recunoştinţa prietenului care – sper – m-ar lăsa să-i fiu. Ca să pot să-i miros ,,floarea albastră ” de la reverul poeziei, să-i curăţ pana cu care a scris ,, Dulce Românie” , iar el, mergând cu paşi agale, să-mi arate aleea plopilor fără soţ, adică nepereche, întocmai ca şi el. Şi încă ceva, la care visez de mult, de când am auzit prima oară numele lui, dar pe care parcă-l știam dintotdeauna. Aș vrea să-l rog, să-l implor să-mi permită să-i fiu cal la diligența care-l duce la Viena. Iar la întoarcere să-mi povestească despre boemia sa, despre iubirile sale şi – înainte de a ajunge din nou în țară – despre Schopennhauer.

♦♦♦După care, odihnindu-se preţ de o poezie, să continuie să scrie cu aceeaşi vervă şi sarcasm despre relele şi răii vremii, chit că duşmanii săi vor încerca să-l omoare încă odată. Mereu pe 15 Iunie. Zadarnic.

♦♦♦Nu fiţi trişti, Eminescu s-a născut ca o dimineaţă şi aşa va rămâne veşnic!

♦♦♦Pentru că acestei păsări nu o să-i ia nimeni zborul, iar pentru noi pana din aripa sa fermecată mai scrie încă.

SILVAN  G . ESCU

Indispensabila minciună

♦♦♦Doamne Iartă-ne, dar câte fericiri nu ar avea nicio șansă să se întrupeze, sau dacă ar exista, pur și simplu s-ar destrăma, dacă n-ar fi atât de hulita minciună, ori dacă ea ar fi aflată !

♦♦♦Aceasta face parte din așa-zisul ,, pachet MMU ” , adică Micile Minciuni Utile. De care ne folosim toți, chiar și acei – ipocriți – care nu recunosc. Pentru că, uzând de ele – deși pare paradoxal – facem mai puțin rău decât dacă am fi complet sinceri.

♦♦♦Așadar, în numele iubirii –  dar mai ales al adevărului (!) şi trăiniciei ei – trăiască MINCIUNA !

MINCINosUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Viața ca o părere

♦♦♦Râdea de parcă-și cerea scuze că-și dezvelește dinții alb-gălbui, ca în reclama cu pasta de mici ascunsă în tubul de pastă de dinți, nedifuzată însă. Încă. Râdea de viaţă. Sau, poate era invers.

♦♦♦Ieși din bodegă amețit de vodca ieftină, de fumul vălurit în rotocoale vineții, dar și de oboseală și se rezemă de primul stâlp apărut în cale – fiecare bețiv cu stâlpul lui, sprijin de nădejde – oprindu-se, culme a nopții cu ceață, ca pentru o lucidă judecată. Chiar dacă nu era una prea dreaptă. Nu de alta, dar nu reușea s-o țină cum trebuie, unduindu-i-se ca și cărarea din fața sa. Poate din cauza micșorării ochilor presați de pleoapele grele de deasupra, apăsate de cercurile insuficient de rotunde ale paharelor ciobite de frica vremii, dar și de cele împinse de jos de pungile pline de neodihnă de sub ochi. Își imagină că sub pâlpâiala obosită a felinarului de deasupra capului său, întunecat de gânduri îmbâcsite cu nimicuri, scrie cu litere de-o șchioapă o slută, mâzgălind în aer versuri mahmurite despre viața sa. Așa, ca într-un vis real, o luă de mâna cu care nu scria și plecară într-o direcție necunoscută nouă. Deocamdată. Dar, ca o culme a neconcretului, a ajuns singur acasă, cu urma mâinii slutei în mâna sa pe care o mai mângâia încă. Şi adormi pe jumătate îmbrăcat, cu gândul la cealaltă jumătate. Şi cu cealaltă jumătate dezbrăcat, cât să pară altceva decât era. Adică un băutor fruntaş de la oraş. Între veghe şi vis i se părea că foamea îi umbla zăludă prin măruntaie, îmbrăcată în haine de pofte, purtând la gât şiraguri de mirosuri care erau atât de aproape de buzele sale că-i ploua în gură cu cârnaţi de casă.

♦♦♦În visul cel adevărat s-a lăsat prins între tristețea momentului abia trecut și scama de bucurie venită parcă de niciunde, dar pe care, fie și numai intuind-o, simțea că este a lui. Acea bucurie putea fi – iată – şi a lui. Și o ținea strâns la piept cu căldura dată de o nestăvilită nevoie de afecțiune. Una plecată cu mult timp în urmă din viața sa plină de goluri, toate numai de acest fel. Se făcea că Universul bărbaților, deci și al lui, este concentrat și zăgăzuit în bazinul feminin, pe care unii, mai riguroși cu astfel de lucruri, l-ar numi impudic Fundul Marianelor. Al tuturor Marianelor, nu doar cele din Oceanul Pacific.

♦♦♦S-a trezit ținând în brațe fața de pernă întoarsă pe dos. O privea cu dușmănie abia stăpânită; ar fi luat-o la bătaie, dacă nu ar fi avut mâinile înfășurate într-o părere de cearceaf făcut cadou de stăpânul câinelui. Era lac de sudoare, de parcă își făcuse baie în propria transpirație. S-a trezit greu din somnul adânc. Atât de adânc, cam cât locul îngropăciunii tuturor. Și făcându-și pârghie cu coatele goale, dezvelite de frământarea visului, reuși anevoie să iasă din el, din somn, cu doar puțin timp înainte ca Muntele lui Venus să se rostogolească peste el și să-l sufoce de plăcere. Vai ce tristă sculare!

♦♦♦…Chiru îşi luă pufoaica agăţată într-un cui înfipt în grinda odăii veche de mai bine de o sută de ani, din cuiul cu floarea deja ofilită, tocită, care părea a fi chiar mai bătrân decât casa care-l primise ca ceva necesar întrânsa. Era într-o dimineaţă care se vroia de toamnă zgribulită şi fără prea multă tragere de inimă, privind neîncrezător în zare, ieşi afară. Despicând cu respiraţia sa, caldă încă, aerul tare care-i strânse buzele mari şi cărnoase într-o movilă cu coama neuniformă, ascunsă, de parcă se fereau de ceva, care ar fi putut fi orice. Poate că a fost o reacţie firească, cumva instinctuală, punând stavilă averselor nărilor de la baza nasului său cât borcanul de mazăre din piramidele cu fundul lat – de atâta amar de stat – din alimentarele de altădată.

♦♦♦În umezeala rece a dimineţii de început de noiembrie apucă un retevei brumat ivit la îndemână şi azvârli cu el după un câine – care se uita le el de parcă el era intrusul. Şedea nemişcat ca o statuie din epoca de piatră. A câinilor. Câine care, nu se ştie cum, sărise gardul de nuiele verzi şi uscate, lucrat de natură pe gratis, ca să privească mirat la lună. Stând – culme a echilibrului dintre noapte şi zi – cu picioarele dindărăt crăcănate de parcă se odihnise pe butoiul din curtea restaurantului cu acelaşi nume. Este vorba despre cel cu nume de împrumut, oferit însă cu titlu permanent de muntenii roşii în obraji de bucuria de a nu mai cere nimic înapoi în afară de cercuri. Restaurant privatizat avant la lettre de harnicii şmecheri pogorâtori din oierii machedoni, chitiţi să împartă cu clienţii lor din toate timpurile doar tămâia afuriseniei, dacă o exista aşa ceva… Acei comercianţi, unii adevăraţi, născuţi şi nu făcuţi, aveau piei de miel lipite direct pe tălpi, cu blana în jos desigur, ca să nu li se audă călcătura. Una nu mereu prietenă cu legea.

♦♦♦Câinele prinse din zbor bucata de lemn fără brumă de ură în priviri și-l înfipse dintr-o zvâcnire ca pe un par în pământul umed, continuarea firească a trupului omului, ca să susțină gardul care despărțea lumea lui de lumea noastră. După care – sărind gardul dintre cele două lumi – dispăru pur şi simplu, de parcă nu existase vreodată. Lăsându-l pe om înmărmurit, cu căciula căzută și ea de uimire pe ochii care nu reușeau să se mai închidă, ca şi cum acel par i se proptise între pleoape. Om năucit, rămas surprins într-o poziție de animal chircit de teamă, în așteptarea represaliilor meritate, știind totuși că nu are nicio vină. Din acea poziție, de semn al întrebării mirate, a pornit înspre poartă – culmea, mergând în urma umbrei sale – care părea să fie vie, în timp ce el părea că o susține de subțiori ca un necioplit arac umblător.

♦♦♦Ieși pe poarta rămasă deschisă parcă dintotdeauna, cu gândurile prinse în menghina întrebărilor fără sfârșit, punându-și capul pe nicovala încinsă a soarelui, pentru ca un ciocan izbăvitor să i-l crape în felii de pepene cu miez de Lună Nouă, din care să se hrănească, atunci când nu latră, toți câinii care privesc la ea.

SILVAN  G . ESCU

( Repost ) Zăvor la o ușă deschisă

Articol scris la vremea lui – vezi : blog.cotroceni.ro

♦♦♦Zăvor inutil la ușa (gura) permanent deschisă a autointitulatei dive – andive – Querida nației de pe strada Ocupaţiei– care o ține așa ( și așa) nu ca să ia aer, ci ca să vomite ură direct în direct pe ecranele televizoarelor. Promovată de acele televiziuni care stau cu ciocul deschis să prindă vreo urmă de UUP. Nu vă spun ce înseamnă ca să nu mă înțelegeți greșit, adică exact așa cum sunt. Sau nu sunt.

♦♦♦Fiind iute vărsătoare de lături parfumate cu apă de gură înspumată, îi dezbracă, rupându-le hainele de pe ei, pe cei care au trecut prin ea, pardon, pe la ea, ca să-i arate în pielul gol ochilor beliți de excitarea irisului, aparținători ai publicului telespectator amator. Dar în primul rând pentru plăcerea sa perversă, pe care n-o ascunde sub silicoane, ca să nu-și îngreuneze sânii și conștiința din sutien.

♦♦♦Ultimul pe lista de vânzări cu bucata – în beneficiul presei, dar și pentru amorul ei propriu era să zic – este celebrul (de-acum) onanist cu deștu-n cur, vicele nostru al tuturor, al capitalei noastre virile cam ca el, pe numele de scenă în aer liber tudy. Scuze, poate trebuia să scriu cu T mare, dar din respect pentru alfabet prefer să rămână așa.

♦♦♦Băiatul, un fin intelectual am înțeles, dar impracticabil, după ce și-a scos degetul a reușit să și-l bage rapid ( București ) în nas, astfel că imediat după alegerile locale a scos de-acolo o biluță de dimensiunile partidului său. Cu care, ghidonat cu degetul nefolosit încă de Tăriceanu, a aruncat în geamul (era să zic)doamnei Firea, care tocmai se tocmea cu consilerii Primăriei capitalei pe cine să numească în locul celor deznumiți. Așa că l-a ales pe el, absolventul ca solventul al mai multor facultăți decât firele rare de mustăți, cel care așa de tare i-a umilit pe corporatiștii lumii cu capabilitățile sale încât aceștia nu s-au încumetat să-l angajeze ca să nu-l jignească.

♦♦♦Ce, nu știți ce a fost ales? Vai, ( Steve Vai !) câtă lipsă de cultură politică aveți. Sau, dacă ne uităm invers, n-aveți! El este – după ce a trecut ca Papa peste bridge-l pontifical – este, țineți-vă bine (nu vă spun de ce ca să nu mă boscorodiți) noul viceprimar general cu grad de soldat major neinstruit.

♦♦♦Querida este supărată că de ce nu a fost întrebată ea prima tv cam cum stă cu treaba puiul Tudy, că le-ar fi spus punctul său G ( năpraznic ) de vedere (la lac), astfel că propunerea ar fi fost inutilă ca întreaga poveste, care spre bucuria multor gură cască abia a început.

♦♦♦Culmea vitezei la români : la numai o zi de la numire, tocmai când era să termin articolul ( nehotărât ) am aflat că nu mai e. Ce trebuia de la început să nu fie, adică vice-primar general, probabil, fiindcă, pentru că păi de – aia.

GENERalul  –  particular –  diN  COTROCENI

S  g . E

Scrijeliri pe piatră și un pic pe lemn ( Tănase )

Epoca  de  piatră  cubică

♦♦♦Prima piatră aruncată din șanț. În piață. Acolo bineînțeles, fiindcă de obicei fiind aglomerată nu există riscul să nimerească în gol ! Va găsi ea un cap care merită să fie spart. Prima piatră era aproximativ relativ ( cum ar spune cineva care este altcineva ) rotundă, dar – culmea – avea colțuri. În formă de stea, nu vă spun care, să nu-mi aud vorbe greu de suportat ca suporter al altora.

♦♦♦Și uneori se înfigea, desigur dacă nimerea unde trebuia. Nu vă spun unde pentru că o să mă întrebați și de ce. Așa că stau în banca mea, rîndul de la geam netermopan, că pe vremea aceea nu ERA, ci era epocă.

♦♦♦Și era tare. Căci atunci erau vremuri dure. Este adevărat că și capetele..

♦♦♦Epoca de piatră cubică nu există decât în închipuirea și desigur în accepția mea și – cu acordul dv. – un pic și a altora, pe care nu-i voi numi vreodată ca să nu-i fac de rușine. Sunt suficient eu.

♦♦♦Din păcate pentru capetele meritoase piatra cubică nu are decât muchii.  Mă rog și cuțitul, dar el are și alte avantaje, nu e cubic.

♦♦♦Privind foarte mult le acele pietre, capetele s-au lăsat impresionate și au luat ușor – ușor forma lor. Așa că că de-acum, mă rog, de atunci, se pot lovi și între ele, fără nici un risc. Decât probabil acela de a fi numite pietre. Dar nu cred că le deranjează prea mult, poate chiar le face plăcere, cine știe !

♦♦♦După o vreme capetele și pietrele au început să se aibe ca frații, de nu le mai puteai deosebi între ele, deși nu cred că ar mai fi fost nevoie și se pare că nici măcar ele nu și-au mai dorit. Au ajuns să aibă exact aceeași formă, culoare, mărime și tărie… mai puțin de caracter. Dar asta este o altă poveste, de spus celor care încă nu au ajuns la un stadiu așa de avansat. Mai au încă ceva de lucru, să zicem așa, fiindcă deja se află pe drumul bun !

♦♦♦Ele coexistă pur și simplu, nu este necesar să fi fost făcute săpături pentru a fi aflate, descoperite.

♦♦♦Și chiar dacă ar fi fost nevoie de așa ceva era floare la ureche. Putea fi folosită sapa de lemn cu coadă de aur. Pe care era scrijelită cu litere de bronz următoarea inscripție : nu vă mai luați de piatra cubică, dacă nu vreți să aveți soarta lemnului !

♦♦♦Sau invers. Nu-mi mai amintesc bine, că și eu sunt vechi, un fel de lemn Tănase. Mai nou însă.

SaPa  DE  leMN  diN  COTROCENI

S  g.  E