♦♦♦Ca să-mi relaxez nervii, pentru că ştiu manevra care să mă ajute, i-am întins ( puţin numai, fiindcă erau deja ) pe sârmă la uscat, adică la calmare. După ce mi-am împachetat calmul pe care-l aveam rezervă în dulap şi l-am pus în ambalajul de piele care trebuia, am ieşit în oraş, intrând direct în el. Cum este și firesc pe uşa din faţă, că doar faţă avea.

♦♦♦După ce m-am dezaplecat din poziţia în care mi-am legat şireturile de care mă trag cu vecinii de peste ocean, am plecat în căutarea timpului pierdut, dar, din păcate ( ale mele ) nu l-am mai găsit; sărise pârleazul dintre ce vroiam şi ce puteam, plictisit să mă tot aştepte toată viaţa ( tot a mea ).

♦♦♦Intrat bine în oraş, chiar în centrul său nervos, dar – în mod dubios – destul de calm la ora aceea, era cât pe ce să dau peste sora miresii, care şedea ascunsă după umbra soră-si, aşteptând prilejul – prielnic, era să zic – să – i ia locul. Şi – dacă s-o putea – şi soţul. Din nefericire pentru ea, pentru sora sorei să zic aşa, a dat cu ochii tocmai de mine. Doamne! şi ce ochi avea, albaştri şi mari că era cât pe ce să mă lovească – pardon ! – cu ei. Noroc că erau închişi, parţial desigur, altfel nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.

♦♦♦Transpirat ca un pirat, cu ochiul bandajat de emoţie şi de vrere, atent la ce nu trebuia, dar – lua-m-ar naiba – merita, era cât pe ce să mă lovească ce n-aş fi vrut. Nu vă spun ce ca să nu vă sară inima, scuze, din piept, cum era să-mi sară mie (-n sută ). Situaţie greu de suportat, care ar putea dura cel puţin până va începe să nu mă mai doară locul. Ce mai, putea să se-ntâmple ceva grav de la aşa o mică distanţă de bancă. Cum care bancă, păi nu v-am spus? A, da, am uitat. Contrariat, pentru că mergeam pe sens contrar pentru vârsta mea, m-am oprit în faţa unei bănci de care m-am rezemat ca la Remat cu spatele ca să pot vedea ce se petrece la acea petrecere ( de pietoni ).

♦♦♦Văzându-mă atât de aproape de bancă, ochii albaştri ca aştri şi mai mari ca marea s-au apropiat între ei – nu, scuze! – de mine, privindu-mă galeş, crezând, mai mult sperând că sunt Directorul ei, al Băncii şi voia să fiu şi-al ei, dacă nu mă deranjează. Era aşa de bucuroasă că-ţi venea s-o mănânci, mai mult mie decât vouă! Şi – absolut de lut normal – a încercat să deschidă uşa, dar banca nu avea, pentru că nu avea nevoie, era deschisă toată, de jur-împrejur. Şi pe deasupra ( dar, evident şi pe dedesubt ) era de lemn, ca multe altele din sectorul 3/4.

♦♦♦Aţi văzut ce bine m-am stors de idei? Dar, Doamne ferește, dacă nu aveam storcătorul cu mine?

STORcătorU`  diN   COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Pentru că nu sunt stăpân pe mine mi s-a întipărit pe faţă o fizionomie tipică de slugă ; până şi corpul a început să se aplece corespunzător, luând forma cobiliţei olteneşti. Aşa că sunt în căutarea unui stăpân şi pentru asta sunt gata să fac orice, ba chiar să îl caut peste tot, până şi-n buzunar. La el…

♦♦♦Aţi putea spune că sunt ne-stăpânit şi chiar aveţi dreptate, pentru că prea sunt de nestăvilit în căutarea unuia. Dar nu oricare, ci oricine, fiindcă nu este acelaşi lucru. Oricine este un nume foarte cunoscut, cu multă prestanţă și cu mult șarm, fiindcă îl are inclus în el pe ,,cine” şi – lucru cel mai important – are grijă de slugi, le face toate poftele. Desigur, asta în cazul obraznic în care îşi pot permite să aibă chestii de-astea.

♦♦♦ Ei, aşa ceva caut eu, dar îl vreau gratis şi în plus să nu aibă vreun minus, ca prin diferență să nu cumva să dea negativ. Să nu fie gras de exemplu, ca să poată ţine pasul în doi, însă să nu se ţină după mine toată ziua bună ziua, vă salut; să nu meargă legănat ca să nu adoarmă în mers şi să aibă coşmaruri cu mine; să nu fie respectuos ca să nu mă obişnuiesc cu binele făcut altora. Și ar mai fi câteva, dar acum mă grăbesc. Pentru că mie îmi place să lucrez suspendat de podul lui Oprescu, respectiv trei-patru zile suspendate pe săptămână, dar din ea, din săptămână. Și dacă se poate – şi o să se poată, că m-am interesat – să fie la sfârşitul ei ca să pot – şi o să pot, că sunt cam slugarnic – să fac punte peste week-end, ca să nu-l ating din greșeală cu vreo treabă.

♦♦♦Am un respect deosebit pentru orice înseamnă vreun semn, fie el şi din naştere, cu atât mai mult dacă este al şefului. Şi pentru asta o să-mi scot la suprafaţă inconştientul ca să-l pun la treabă, dar nu ca ,,lipsă” de conştient, ci ca realitate pozitivă, fiind de fapt regiunea obscură a vieţii mele sufleteşti, pe care vreau să o arăt tuturor. Este vorba de ,, lipsă” desigur, care este o dulce, o delicată, ce mai, o gingaşă, că de-aia e de genul feminin.

♦♦♦Cât despre ce ştiu să fac, apăi pentru mine asta e floare la ureche. Ştiu să fac orice pentru oricine, pot începe orice lucru la timp, dar garantez că nu termin niciunul de teamă să nu-l greşesc şi să mă simt aşa cum sunt. Deocamdată nu vă spun cum.

♦♦♦Având această calitate cu totul ieşită din comun – şi intrată unde o vedea ea cu ochii – întreb fără să aştept neapărat un răspuns : știţi pe cineva la fel de ciudat ca mine dispus să-mi fie stăpân? Dar să aibă tupeul să-şi fie şi slugă în perioadele în care eu mă mai plictisesc? Că-mi vine cam des, din cauza obișnuinței, am uitat să vă spun.

♦♦♦Ce părere ai ţară de stăpâni?

♦♦♦Aştept totuşi – în poziţia care îmi face plăcere să nu o repet, fiindcă este prea sus – aștept așadar să fiu contactat. Nefizic însă – și nici măcar chimic – fiindcă mă gâdil şi o să râd până o să-mi treacă. Dorul de muncă.

NEslugărITUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Ca în orice parcurs al vieţii există un ciclu, respectat şi de oameni – vrem nu vrem, conform teoriei neavutului încotro. La om ciclul are următoarea desfăşurare, următoarea succesiune : copil, adult, matur, bătrân şi iar copil. Chiar dacă este vorba de un copil bătrân.

♦♦♦Începutul vieţii se continuă şi se sfârşeşte, nemeritat de brusc, în orice moment al ei, închizându-se într-o nedorită, dar inevitabilă buclă. Este bucla vieţii. Din păcate nu este nici măcar o linie continuă, este o buclă nerotundă, pentru că are multe linii frânte, responsabil de toate fiind destinul.

♦♦♦Vă amintiţi cu câtă drăgălăşenie se poartă părinţii cu copiii lor, cu câtă dragoste, cu câtă bucurie şi lumină în ochi şi în suflet li se umplu inimile la fiecare zâmbet al lor, câtă fericire şi admiraţie simt pentru fiecare gest al copiilor lor?

♦♦♦Apoi, cum tremură la fiecare pas pe care-l fac, începând cu primul desigur, care este şi cel mai important şi care rămâne întipărit pe vecie? Cum îi afectează şi câte griji îşi fac atunci când copiii lor au doar o simplă, banală indispoziţie, nu neapărat o boală gravă? Cu câtă afecţiune îi ţin în braţe, lipindu-le de obrazul lor capul cât o gămălie, mai ales când plâng din te miri ce, sau când îi bat pe spate cu infinită gingăşie după fiecare alăptare, pentru a nu se balona?

♦♦♦Cu câtă plăcere le sorb primele cuvinte, primul fiind în mod evident ma-ma – mai rar, dar la fel de emoţionant : ta-ta !? Cu câtă supuşenie asumată se pun în patru labe pentru a fi călăriţi, spre deliciul fără margini al copiilor, sau nepoţilor ?

♦♦♦Cu câtă înfrigurare aşteaptă prima zi de grădi, apoi de şcoală, cum sunt cuprinşi de emoţia primei serbări, a primei absolviri şi mai departe a primei admiteri într-o etapă superioară de educaţie ?

♦♦♦Cât de mândri sunt când termină şcoala, indiferent ce nivel şi ajung în sfârşit – cum cu bun temei se spune – pe picioarele proprii?

♦♦♦Cât de speciali şi îmbujoraţi sunt atunci când copiii lor se căsătoresc şi cât de emoţionaţi – de parcă ar deveni iar ei înşişi părinţi – atunci când au nepoţi ?

♦♦♦Şi tot aşa, bucurie după bucurie, emoţie după emoţie, plăcere după plăcere, fericire după fericire şi deasupra tuturor acestor senzaţii şi sentimente tronează, niciodată de înlăturat, inevitabila îngrijorare de a nu li se întâmpla nimic rău.

♦♦♦Dar, ce am văzut eu îmi umple inima de bucurie. Toţi copiii fugeau cu părinţii lor în braţe, ba în parc, ba la spital, ba la casa de pensii, ba la întîlnirile cu alţi bătrâni, ba în excursii, iar unii chiar în croaziere, iar alţii mai înstăriţi îi duceau la echitaţie. Şi toţi, fără excepţie, erau ţinuţi în braţe, de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti.

♦♦♦Îmi cer scuze că nu-mi amintesc exact în care lume i-am întâlnit. Sau, probabil a fost o glumă. Una nici măcar nesărată, că ar fi prea simplu, ci una cumplit de amară.

♦♦♦Şi nu, nu simt nevoia să-mi cer iertare că am făcut-o. Atâta doar că-mi pare sincer rău că ea există. E vorba de glumă, desigur.

SILVAN  G.  ESCU