Lună: septembrie 2016

( Repost ) CIOBĂNESCUL GERMAN

♦♦♦Marele ciobănesc german, îmbrăcat din greşeală ( în greşeală ) în blană de urs, mormăie din când în când şi atunci o face foarte rar ca să i se poată citi pe buze cu mare exactitate ce şi-ar propune să scrie pe facebook, desigur când va lua o pauză din multele vacanțe, toate de vară ( ca durată)!

♦♦♦Deşi pare că nu oboseşte niciodată, sau mă rog aşa (i-)ar trebui, fiindcă oricum nu prea se mişcă, tocmai pentru a lăsa ţara să se mişte de capul (Verde al) ei. Şi totuşi nu e chiar aşa. Am putea spune așadar că pentru că s-a plictisit – de moarte era să zic, păcatele mele – să meargă atât de ( codru) des în Mărginime, din când în când îi trece prin gând, dar nu o spune ca să facă economie de cuvinte, să întreprindă ceva sub grindă. Să meargă aplecat, nescoţând nicio vorbă, cât mai departe de ţară ca să n-o streseze prea tare, stând zi de zi pe capul ei. Apropiindu-se în acest fel de electoratul său de-afară, pe care vrea să-l salute doar cu mâna dusă la chipiul lui Băsescu, însă fără să coboare ca o boare din avion. Nu de altceva, dar ca să nu-l confunde cineva cu pontosul Ponta, alt mare plimbăcios. Cel care altfel e mare şmecher de asfalt, pe care i l-a turnat în cale (şi în calea evoluţiei sale politice) prietenul său de îmbârligături, piticul cu aer de Doa Juan, miruitul Dan ( căpitan de plai cu boi) Şova. Ce cuplu comic formau în vremurile lor bune aceşti crai de la răsărit până la apus, la concurenţă cu Stan (Păţitul) şi (castelul ) Bran!

♦♦♦Dar să (ne) revenim la ursul care ne păzeşte pe noi, oile lui Becali şi care, pe muteşte – şi din când în când atunci când le germăneşte – ne arată… nu vă spun ce ca să nu mă bulgăriţi. Dar tot vă spun ceva, dar cu totul altceva, anume ne arată ceva aşa ca o arătare care stă călare şi nu mai vrea să coboare, fiindcă n-are nimic tare. Pe care să pună piciorul, păi voi ce credeaţi ! O, Doamne, nu ştiu ce m-a apucat de pix şi nu-i mai dă drumul ca să pot să scriu şi eu ceva inteligibil, Doamne iartă-mă, că era să fac o mare greşeală şi să zic că aş putea să vorbesc în scris.

♦♦♦După multe smucituri mi-am eliberat pixul din ghearele ursului, sau ce naiba o fi fost şi cu ochii beliţi în toate părţile privesc la acea arătare, dar nu ştiu s-o descriu, aşa că mai bine o vorbesc. Aşadar, atunci când ne vom întâlni vă voi povesti, însă nu vă grăbiţi că mai avem destul timp, ceva mai mult de trei ANI.

♦♦♦Mare dezamăgire monșerilor acest ditamai puiul de neamţ. Dar ce este mai grav și mai enervat este faptul că această păcătoasă de dezamăgire durează prea mult, un cincinal întreg, iar noi, cei mai mulți dintre noi mai avem prea puțin timp. Măcar să ne dea și nouă ceva de băut din butoiașul cu rom, cu doi de ,,R” scris mare, la vedere. Asta dacă ne gândim că tot acolo, în centrul nervos al țării, se află și regele etniei prietenă ( tot ) cu Rrom-ul, pardon, cu (iar pardon, de astă dată pe bune) românul. Cel puțin să ne anesteziem ca să vorbim și noi din ce în ce mai rar, mai mârâit și mai greu de înțeles. Ca să-i băgăm în boală pe toţi. Ăia de-afară.

SILVAN  G.  ESCU

(Repost) ILUZIONĂRI

♦♦♦Încă de la începututrile ei lumea a fost – şi continuă să fie şi astăzi – alcătuită în întregime din poveşti, iar fiecare individ are povestea sa, diferită de a altora, dacă nu chiar unică. Cu decorurui specifice fiecăreia în parte, unele de-a dreptul incredibile, dar în acelaşi timp imposibil de cuprins cu privirea unui singur om, a fiecăruia din noi.

♦♦♦Iar noi, oamenii – simpli şi neputincioţi – suntem aproape toţi triste personaje deja distribuite în acele poveşti, chiar cu mult timp înainte de a ne fi născut.

♦♦♦Acele poveşti sunt – fără nici cea mai vagă şi desigur neintenţionată nuanţă peiorativă – nemuritoare; în orice caz durează atâta timp cât va exista viaţă pe pământul acesta, locul nostru al tuturor. Singurul dealtfel din păcate, succedând-ne, generaţie după generaţie până la apusul lor.

♦♦♦Numai noi, oamenii, ieşim din poveste în mod revoltător de definitiv, relativ ( ce cuvânt dubios de duios ! ), aşadar, relativ repede şi – chiar şi mai revoltător – într-un singur fel. Adică, părăsim scena într-o singură direcţie, una cu sens unic, călcând cu paşi tremurânzi, nesiguri, şovăielnici, împleticiţi, târşiiţi şi nu întotdeauna demni, exact pe urmele paşilor celor dinaintea noastră, chiar fără să ne dăm seama. Şi ieşim de fiecare dată pe aceeaşi uşă, cea din spate, singura dealtfel, uşă care are – Doamne, îngrozitor de puţin ! – un singur mîner, situat doar pe dinăuntru. Uşa dintre noi, cei ce nu ştim ce am fost – şi noi ceilalţi, care urmăm şi care nu se ştie ce vom fi.

♦♦♦Altfel, pe întreaga perioadă a vieţii interpretăm roluri fixate de Regizor, fiecare interpret făcând-o în felul său, pe măsura calităţilor cu care a fost înzestrat, roluri mai importante, sau mai puţin însemnate. Uneori, unele extrem de simple, dar totodată umilitoare, doar de inşi care au în permanenţă o tavă în mână, de parcă aşa s-au născut. Tavă care pentru ei rămâne tot timpul goală indiferent cât de încărcată ar fi, poate pentru că – glumind amar – este mai uşor de curăţat. În tot acest timp privind cu jind la plinul de dinaintea altora.

♦♦♦Toate aceste roluri sunt oferite în funcţie de viziunea şi voinţa Regizorului, care este în acelaşi timp şi Scenarist, dar şi Scenograf. Numai costumele – cele mai multe ca de bal mascat – ni le alegem singuri – insuficientă consolare însă – şi asta dacă despre alegere se poate vorbi, având în vedere că designer -ul este însuşi Destinul.

♦♦♦Aşa se întâmplă absolut cu toţi dintre – hai să ne numim astfel – actori.

♦♦♦Un nefericit paradox se înghesuie la intrare, făcându-şi loc cu coatele, anume faptul unic că toţi suntem actori şi în acelaşi timp cu toţii spectatori.

♦♦♦Însă ce e mai interesant, dar totodată îngrozitor de trist este că – uneori cel puţin – suntem spectatori doar noi pentru noi.

♦♦♦În schimb ce facem noi oamenii, cei care ne prefacem că înţelegem nînţelesul, de parcă am şti cum stau lucrurile şi desigur pretinzând că am avea soluţii? Păi, ne străduim să facem tot felul de planuri, cât mai multe, cât mai elaborate şi desigur cât mai îndrăzneţe şi neapărat fanteziste. Acele planuri care – culmea potrivelii – se suprapun perfect, până la identificare tocmai cu cele din rolul oferit atât de generos. Planuri despre care – iată o altă nefericită culme a iluzionării – avem impresia că ne aparţin, că noi singuri le-am pus la cale. Ca atare, visăm încontinuu cu ochii deschişi, încercând din răsputeri să ne croim drum, având impresia că am putea – exclusiv cu forţa minţii noastre – să ne proiectăm şi să ne construim propriul destin. O, cât de frumos pare să fie !

♦♦♦Dar, se dovedeşte – întristător de adevărat – că, pe cât de ambiţioasă şi entuziastă pare, pe atât de iluzorie, de falsă şi până la urmă demnă de milă este această nefericită îndrăzneală. Îndrăzneala de a încerca să ieşim din rol.

♦♦♦De fapt nu facem altceva decât să urmăm neabătut, pas cu pas, unicul scenariu, preexistent, în mod sigur scris încă de la începuturile lumii. Adică să intrăm în scenă numai la momentul potrivit, doar atunci când ne vine rândul, nu oricând şi oriunde şi mai ales – cel mai dureros – să ieşim din poveste cu mult înainte ca aceasta să se termine.

♦♦♦Şi aproape întodeauna părăsim scena cu eterne regrete rămase în urma noastră. Probabil. Şi – bineînşeles – enunţate cine ştie cu câtă reală simţire de cei care ne supravieţuiesc, începând desigur cu jelitul.

♦♦♦Culmea absurdului, neapărat veşnic, este faptul că acest necuprins cuvânt – ,, etern ” adică – face notă discordantă tocmai cu efemeritatea omului.

♦♦♦Aşadar, cei care plecăm doar cu bilet dus, dar şi cei care rămân, neavând deocamdată niciun bilet, suntem cât se poate de efemeri. Poate – unii dintre noi cel puţin – nemeritatat de efemeri.

♦♦♦Dar aceasta – nu-i aşa – este o altă poveste…

SILVAN  G.  ESCU