Lună: martie 2017

♦♦♦În urmă cu vreo două săptămâni am văzut ceva la televizor despre care am vrut să scriu chiar în acea seară, dar fiind prea emoționat n-am reușit și abia acum, după atâta timp, simt că sunt în stare să o fac. În acea seară întreaga suflare care s-a aflat în sala de spectacol sau în fața televizoarelor a lăcrimat, mai puțin cea care a smuls acele lacrimi… Ba chiar a zâmbit, deloc superior însă, ci doar cu superioritatea celui al cărui suflet e o continuă bucurie, o continuă poezie, a celui care a câștigat deja lupta cu propriul destin trupesc, învingător ieșind de departe cel spiritual. Și este un copil încă, o domnișoară cu o voință care lipsește multora dintre noi, un talent multivalent revărsat în activități vocaționale în care sunt strict necesare chiar membrele care să le săvârșească.

♦♦♦Încă de la apariția pe scenă, din prima clipă, ne-a îmbrățișat cu ochii și ne-a ținut strâns chiar și după terminarea numărului artistic, susținut cu vocea și cu degetele de la picioare, alergând delicat pe clapele pianului cu care se acompania.

♦♦♦Cei prezenți în sală se uitau cu firească uimire unii la alții, neputând să-și stăpânească ochii să adune sub pleoape roua lacrimilor, izvorâte de dincolo de normalitatea cu care acei oameni sunt obișnuiți în viața de toate zilele, cea atât de anormală altfel. În timp ce, de la înălțimea scenei, dar mai ales de la înălțimea performanței artistice cu adevărat unice, doi ochi mari, senini, calzi, generoși ne mângâiau sufletele deja încântate de prestația sa.

♦♦♦Pe mine cel puțin acei ochi luminoși mă urmăresc permanent, obligându-mă să nu uit ce au transmis sufletului meu desfrunzit și care simt că are nevoie de acea lumină pentru a călători spre locul arătat de acei ochi. Ochi care nu mă lasă să mă rătăcesc, fiindcă îmi arată potecile de pe care alungă întunericul nopții să văd unde îmi așez pașii nesiguri, șovăitori.

♦♦♦Multe ore mai târziu, în adâncul odihnitor al nopții, unul din misterioșii vestitori cerești a apărut, odată cu dunga zorilor, plutind către mine în fruntea nenumăratei sale oștiri. El a găsit cuvânt de deșteptare în urechea celui adormit, a mea adică, făcându-mă să mă ridic și să rostesc – nici eu nu știu de ce – un nume, doar atât : LORELAI.

♦♦♦După care am căzut într-un somn liniștit, fără coșmaruri, doar cu vise în care eram înconjurat de îngeri, în mijlocul cărora cînta la pian cu degetele de la picioare, îmbrățișându-mă cu acea privire mîngâietoare, un înger aflat deloc întâmplător printre noi. Unul trăitor aici, pe pământ.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Aş fi vrut să scriu o poezie la moartea lui Eminescu. Atunci însă. Dar, cum s-a născut prea devreme, sau eu prea târziu, n-am apucat să-i respir versul în stare crudă, proaspătă, să inspir o metaforă din creaţia sa și să expir recunoștință. Iar acum – la o distanță de timp întristător de lungă – nu mai îndrăznesc decât să-mi furişez privirea peste umărul său nevăzut, să trag cu coada ochiului la poeziile sale şi să-i sorb vorbele scrise cu geniu neegalat.

♦♦♦Cuvintele pe care îmi doresc să le spun despre el nu au legătură cu moartea. Pentru că după ce ni l-a luat – doar atât a putut face hâda ! – după aceea nu a mai avut nicio o putere asupra lui, ba din contră, acum este mai viu decât oricând. Fiindcă, de mai bine de 125 de ani, în fiecare zi de 15 iunie el învie puțin câte puțin. Iar ea, moartea – lovi-o-ar şi pe ea !- moare de ciudă!

♦♦♦Da, Eminescu ESTE ! Mă întreb ce trebuie să facem ca să-i merităm trăirea. Ce, nu știați că el trăiește permanent? Sau, dacă aţi ştiut, cum de v-aţi permis să uitaţi ? În primul rând trebuie să simțim nevoia să-l citim, să-l recitim, să-l recităm, să-l intonăm, să-l slăvim, să-l trăim. Şi să-l iubim, dacă ne permite. Doar dacă ne permite. Şi nu neapărat tuturor… Îi conjur pe românii nerecunoscători să ia aminte şi să execute zi de zi, clipă de clipă cele spuse mai înainte! Iar pe Eminescu îl rog să fie din nou îngăduitor, să ne ierte şi să ne permită să-l iubim.

♦♦♦Pentru că am mai scris despre el în alte împrejurări şi pentru că simt că nu va refuza, am să-mi permit chiar acum să-l strâng în braţe peste timp, cu recunoştinţa prietenului, care – sper – m-ar fi lăsa să-i fiu. Ca să pot să-i miros ,,Floarea albastră” de la reverul poeziei, să-i curăţ pana cu care a scris ,,Dulce Românie”, iar el, mergând cu paşi agale, să-mi arate aleea plopilor fără soţ, adică nepereche, întocmai ca şi el. Şi încă ceva, la care visez de mult, de când am auzit prima oară numele lui, dar pe care parcă-l știam dintotdeauna. Aș vrea să-l rog, să-l implor să-mi permită să-i fiu cal la diligența care-l duce la Viena. Iar la întoarcere, ciulindu-mi urechile a uimire, să-mi povestească despre boemia sa, despre iubirile sale şi – înainte de a ajunge din nou în țară, încă de la trecerea graniţei – să-mi spună câte ceva despre Schopenhauer.

♦♦♦După care, odihnindu-se preţ de o poezie, să continue să scrie cu aceeaşi vervă şi sarcasm despre relele şi răii vremii, chit că duşmanii săi de atunci, de ieri sau de azi vor încerca să-l omoare încă o dată. Mereu pe 15 Iunie. Zadarnic. Nu poţi ucide o pasăre cântătoare!

♦♦♦Nu fiţi trişti, Eminescu s-a născut ca o dimineaţă, una purtătoare de Luceferi, şi aşa va rămâne veşnic!

♦♦♦Pentru că acestei păsări nu o să-i ia nimeni zborul, iar pentru noi toţi, chiar şi pentru detractorii săi cei mai acerbi (doar atât !, din respect pentru ,,pasăre”), pana din aripa sa fermecată mai scrie încă.

SILVAN  G.  ESCU